Umbra unei iubiri frânte: Strigătul mut al Anei

— Ana, nu vezi că nu are rost? Copilul ăsta nu va fi niciodată normal! Vocea lui Radu, soțul meu, răsuna în bucătăria mică, spartă de ecoul unei disperări pe care nu o mai puteam ascunde. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea pe fereastra aburită. Era decembrie, iar zăpada se așternuse peste sat ca o pătură grea, dar în sufletul meu era doar frig și teamă.

Aveam doar douăzeci de ani și deja simțeam că viața mă zdrobește. M-am măritat cu Radu la nouăsprezece ani, visând la o familie caldă, la copii care să râdă prin curte și la sărbători petrecute împreună. Dar visul s-a spulberat când medicul mi-a spus, cu voce joasă, că băiatul nostru avea o malformație gravă la inimă. Am simțit atunci cum tot universul meu se prăbușește.

— Nu vreau să creștem un copil bolnav! a izbucnit mama lui Radu, doamna Stanca, cu ochii ei reci ca gheața. — O să ne râdă lumea în sat! Cine o să mai vrea să se uite la noi?

Am încercat să le explic că nu e vina nimănui, că băiatul nostru merită iubire, dar cuvintele mele s-au izbit de un zid de nepăsare. Radu s-a înstrăinat tot mai mult. Nu mai venea acasă decât târziu, iar când venea, aducea cu el miros de alcool și reproșuri.

— Tu ai vrut copilul ăsta! Tu să te descurci cu el!

Într-o noapte, după ce am plâns ore întregi pe podeaua rece a camerei noastre, am luat o hotărâre: nu voi renunța la fiul meu. Indiferent cât de greu va fi, îl voi apăra de toți cei care îl judecă fără să-l cunoască.

Lunile au trecut greu. Sarcina era tot mai complicată, iar banii tot mai puțini. Radu nu mai aducea nimic acasă. Soacra mea mă privea cu dispreț și îmi arunca vorbe grele:

— Dacă ai fi fost o femeie adevărată, ai fi făcut un copil sănătos!

M-am simțit singură ca niciodată. Mama mea murise când eram mică, iar tata era bolnav și nu putea să mă ajute. Prietenele mele din liceu s-au îndepărtat; nu știau cum să reacționeze la suferința mea.

Într-o zi, după un control la spitalul din oraș, medicul m-a privit lung:

— Ana, trebuie să fii tare. Copilul tău va avea nevoie de operații scumpe imediat după naștere. Ai pe cineva care să te ajute?

Mi-am mușcat buzele până la sânge ca să nu plâng. Nu aveam pe nimeni. Doar eu și băiatul meu nenăscut împotriva lumii.

Când l-am născut pe Mihai, am simțit pentru prima dată o dragoste atât de puternică încât m-a durut fizic. Era mic și fragil, cu pielea translucidă și ochii mari. L-am ținut la piept și i-am promis că nu-l voi abandona niciodată.

Dar acasă m-a așteptat iadul. Radu nici măcar nu a venit la spital. Când am ajuns cu Mihai în brațe, soacra mea mi-a spus:

— Să nu-l aduci aici! Nu vreau să văd nenorocirea asta!

Am dormit trei nopți în șopron, învelită cu o pătură veche, tremurând de frig și de frică. Mihai plângea încet; îi era foame și eu nu aveam lapte destul. Într-o dimineață, am plecat spre oraș cu ultimii bani din buzunar. Am bătut la ușa unei fundații despre care auzisem la radio.

— Bună ziua… Mă numesc Ana Popescu… Am nevoie de ajutor pentru copilul meu…

O femeie blândă m-a primit în biroul ei. Mi-a dat ceai cald și mi-a ascultat povestea fără să mă judece. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că cineva mă vede cu adevărat.

Cu ajutorul fundației am reușit să strâng bani pentru prima operație a lui Mihai. Am dormit luni întregi pe un pat pliant în salonul de spital, vegheându-i fiecare respirație. Radu nu a venit niciodată să-l vadă. Într-o zi mi-a trimis un mesaj sec: „Nu mai vreau să aud de voi.”

Am divorțat în tăcere. Satul a început să vorbească despre mine: „Ana e nebună”, „A rămas singură cu un copil bolnav”, „Cine știe ce-a făcut de i s-a întors soțul”. Dar nu-mi mai păsa. Aveam un scop: să-mi salvez copilul.

Anii au trecut greu. Am lucrat ca menajeră, am spălat scări de bloc și am vândut legume în piață ca să pot plăti tratamentele lui Mihai. Uneori mă opream în mijlocul drumului și mă întrebam dacă mai pot continua. Dar când îl vedeam pe Mihai zâmbind, știam că merită orice sacrificiu.

Într-o zi, la spital, o asistentă m-a întrebat:

— Cum reziști? Nu ți-e dor de viața ta de dinainte?

Am zâmbit trist:

— Viața mea e Mihai acum. El e tot ce am.

Astăzi Mihai are șapte ani. Încă luptăm cu boala lui, dar e un copil vesel și curios. Radu s-a recăsătorit și nu l-a mai căutat niciodată. Satul încă mă privește ciudat când merg la biserică sau la magazin, dar am învățat să nu mai las vorbele lor să mă atingă.

Seara, când Mihai adoarme lângă mine, mă uit la el și mă întreb: Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte femei sunt judecate pentru că aleg să-și apere copiii? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?