Umbra unei iubiri ascunse: Povestea mea între două lumi

— Radu, tu chiar nu vezi că ne faci de râs în tot satul? Vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în bucătăria îngustă, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul greu al reproșurilor. Mama stătea cu ochii în pământ, frământând colțul șorțului, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al lor mă strivește. Aveam 32 de ani și, după atâția ani de minciuni, venise momentul adevărului.

Nu mai puteam să trăiesc între două vieți. Mihai mă aștepta acasă, la București, cu ochii plini de speranță și teamă. Îl iubeam de șapte ani, iar de doi eram căsătoriți în secret, la Bruxelles, unde fugisem pentru câteva zile ca să ne putem uni destinele fără să ne temem de privirile sau vorbele nimănui. Dar acasă, la Vaslui, eram tot „băiatul cuminte al lui nea Vasile și al Marioarei”, cel care trebuia să se însoare cu o fată din sat și să le dea nepoți.

— Mamă, nu pot să mai trăiesc așa. Nu pot să vă mint la nesfârșit. Mihai e soțul meu. Nu e doar un prieten, nu e doar colegul cu care împart chiria. E omul pe care îl iubesc.

Mama a început să plângă încet, ca atunci când a murit bunica. Tata s-a ridicat brusc și a trântit ușa de la cămară. Am rămas singur cu rușinea și cu spaima că nu voi mai fi niciodată acceptat.

Totul a început când l-am cunoscut pe Mihai la facultate. Era diferit de toți băieții pe care îi știam: blând, atent, mereu gata să mă asculte. La început am crezut că e doar prietenie, dar serile lungi în care vorbeam despre visele noastre, despre cum ar fi să fugim undeva unde nimeni nu ne-ar judeca, m-au făcut să-mi dau seama că simt ceva ce nu pot explica. În satul meu, astfel de sentimente erau un păcat de neiertat.

Ani la rând am dus o viață dublă. În fața părinților eram fiul model care lucra la oraș și trimitea bani acasă. La București eram eu însumi: mergeam cu Mihai la teatru, găteam împreună, visam la o casă a noastră. Dar fiecare telefon de la mama era ca un duș rece: „Radu, când vii acasă? Când îți găsești o fată bună?”

Când Mihai m-a cerut în căsătorie, am simțit că lumea mea se prăbușește și renaște în același timp. Am acceptat fără ezitare, dar am știut că va trebui să ascund totul. Ne-am căsătorit într-o zi ploioasă de aprilie, cu doi prieteni drept martori. A fost cea mai fericită zi din viața mea și cea mai dureroasă: știam că părinții mei nu vor fi niciodată acolo să mă vadă fericit.

Adevărul a ieșit la iveală când o verișoară a găsit poze cu noi pe Facebook, într-un album privat pe care îl credeam sigur. În sat au început bârfele: „Ai auzit ce-a făcut băiatul lui Vasile? S-a dat cu ăia…” Tata m-a sunat furios: „Vino acasă! Acum!”

M-am urcat în tren cu inima cât un purice. Mihai m-a strâns în brațe înainte să plec: „Orice ar fi, eu sunt aici.” Când am ajuns acasă, tata nu m-a lăsat să intru în curte până nu i-am spus totul. Mama plângea în prag.

— Cum ai putut să ne faci asta? Noi te-am crescut cum trebuie! Ce-o să zică lumea?

— Nu mai pot trăi pentru lume! Vreau doar să fiu fericit… Vreau să mă iubiți pentru cine sunt.

Au urmat luni de tăcere. Tata nu mi-a mai răspuns la telefon. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Sper că ești bine.” M-am întors la București și m-am aruncat în muncă. Mihai încerca să mă facă să zâmbesc, dar vedea că mă sting pe zi ce trece.

Într-o seară, după ce am primit un mesaj de la mama — „Tatăl tău s-a îmbolnăvit” — am decis să mă întorc acasă. L-am găsit pe tata slăbit, dar încă mândru. M-am așezat lângă el pe pat:

— Tată… știu că te-am dezamăgit. Dar nu pot schimba cine sunt.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că n-o să înțeleg niciodată… Dar ești tot copilul meu.

Nu a fost o împăcare deplină, dar a fost un început. Mama m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „Sufletul meu nu poate să te urască.”

Astăzi încă trăiesc între două lumi: una în care sunt acceptat și iubit de Mihai și prietenii noștri, alta în care familia mea încearcă să se obișnuiască cu adevărul meu. Satul încă vorbește, dar eu am ales să nu mă mai ascund.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți duble din cauza fricii? Oare cât curaj ne trebuie ca să fim noi înșine până la capăt?