Umbra unei dorințe: Povestea lui Radu și lupta pentru o copilărie normală

— Nu mai țipați, vă rog! am strigat cât am putut de tare, dar vocea mea s-a pierdut printre urletele mamei și ale tatălui meu. Era încă o seară obișnuită în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, cu pereții subțiri care nu ascundeau nimic din ce se întâmpla înăuntru. Aveam șase ani și deja știam că, pentru mine, liniștea era un lux.

Mama plângea, tata trântea ușa de la bucătărie. „Nu avem bani nici de medicamente, dar tu vrei să-i mai iei și cărți?!”, a urlat el, iar eu am simțit cum mă strâng la piept jucăriile vechi pe care le țineam în brațe. Nu voiam să le spun că mă doare iar capul, că simt cum sângele îmi pulsează în tâmple și că mi-e frică. Frica era deja parte din mine, ca o umbră care nu mă părăsea niciodată.

Am fost diagnosticat cu leucemie la patru ani. De atunci, viața mea s-a împărțit între spital și casă, între paturi reci și fețe străine. Dar cel mai tare mă durea când îi vedeam pe ai mei certându-se din cauza mea. Tata dădea vina pe mama că nu m-a dus mai devreme la doctor, mama plângea și spunea că Dumnezeu ne încearcă. Eu doar voiam să citesc.

Am descoperit cărțile într-o zi ploioasă, când asistenta Nicoleta mi-a adus un volum cu povești de la biblioteca spitalului. „Să nu te plictisești, puiule”, mi-a spus ea zâmbind. Am deschis cartea și am uitat pentru câteva ore de perfuzii, de ace, de mirosul de dezinfectant. Am intrat într-o lume unde copiii ca mine erau eroi, unde boala nu exista.

Într-o zi, când tata a venit la spital să mă vadă, i-am spus timid:
— Tati, aș vrea să adunăm cărți pentru toți copiii de aici. Să nu se mai simtă singuri.
El a oftat adânc și a privit pe geam.
— Radu, tu nu vezi că abia avem pentru noi? Ce să le mai dăm altora?
Am tăcut. Dar în noaptea aceea am visat o bibliotecă uriașă, plină cu copii fericiți.

A doua zi, i-am spus mamei despre visul meu. Ea m-a mângâiat pe cap și mi-a promis că va încerca să mă ajute. A pus un anunț pe Facebook: „Băiețelul meu bolnav vrea să strângă cărți pentru copiii din spital.” La început nu a răspuns nimeni. Apoi, încet-încet, au început să vină mesaje: o doamnă din Ploiești voia să trimită trei volume de povești; un băiat din Iași voia să doneze benzile lui desenate.

Tata nu era de acord. „Ne facem de râs! O să creadă lumea că cerșim!”, spunea el furios.
— Nu cerșim, tati! Vreau doar să ajut! am izbucnit într-o zi, cu lacrimi în ochi.
El a ieșit trântind ușa. Mama a rămas lângă mine și m-a strâns tare în brațe.

În spital, vestea s-a răspândit repede. Alți copii au început să viseze împreună cu mine. Am făcut un afiș colorat cu creioanele primite de la voluntari: „Dăruiește o carte, dăruiește o speranță!” Nicoleta l-a pus la intrare. Într-o săptămână, raftul nostru improvizat s-a umplut cu volume vechi și noi: basme românești, aventuri cu Harap-Alb, poezii de Topârceanu.

Dar acasă era tot mai greu. Tata bea tot mai des și venea târziu. Într-o seară l-am auzit spunând:
— Dacă n-ar fi fost boala asta… poate am fi avut o viață normală!
Am plâns în pernă până am adormit. M-am întrebat dacă e vina mea că familia mea se destramă.

Într-o zi de iarnă, când zăpada acoperea totul cu o liniște falsă, am făcut febră mare. M-au dus de urgență la spital. Mama nu s-a dezlipit de patul meu zile întregi. Tata nu a venit deloc.

— Mami… dacă eu nu mai sunt… ai grijă să nu se piardă cărțile mele…
Ea a început să plângă în hohote.
— Nu vor fi pierdute, puiule! Promit!

Ultima mea dorință a fost să strângem 15.000 de cărți pentru copiii bolnavi din spitale. Nu știu cum a reușit mama — poate oamenii au simțit durerea noastră sau poate cineva acolo sus a vrut să-mi împlinească visul. Când am plecat dintre voi, rafturile spitalului erau pline ochi cu povești și speranțe.

Acum privesc totul ca printr-un geam aburit: văd copiii râzând printre pagini colorate, aud șoaptele mamei mele când citește altora despre curaj și prietenie. Tata vine uneori la bibliotecă și stă tăcut lângă rafturi — poate caută iertare sau poate doar liniște.

M-am întrebat mereu: dacă eu am putut schimba ceva chiar și din patul unui spital, oare câți dintre noi ar putea face lumea mai bună dacă ar asculta dorințele unui copil? Ce-ar fi dacă fiecare dintre noi ar lăsa în urmă o poveste care vindecă?