Umbra Trecutului: Povestea unei Mame cu Inima Mare

— Nu poți să-i iei pe toți, Maria! Ce-o să zică lumea? Ai deja patru copii, abia te descurci cu ai tăi!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine caldă. Era seara în care trebuia să iau o decizie care avea să-mi schimbe viața. Pe masa din fața mea, două perechi de ochi speriați mă priveau: Ana și Paul, copiii vecinului meu Doru, rămași singuri după ce cancerul l-a răpus pe tatăl lor.

Mi-am amintit de ultimele zile ale lui Doru. Îl vizitam zilnic, îi aduceam supă și îi citeam scrisorile de la serviciul social. Într-o zi, cu voce stinsă, m-a rugat: „Maria, dacă nu mai pot… ai grijă de ei. N-au pe nimeni.” Am simțit atunci o greutate pe suflet pe care nu am mai simțit-o niciodată.

— Mamă, nu pot să-i las! Dacă eram eu în locul lui Doru? Dacă ai mei ar fi rămas singuri?
— Dar tu nu ești Doru! Tu ai patru guri de hrănit și un soț plecat la muncă în Germania! Cine te ajută pe tine?

Am tăcut. Avea dreptate. Soțul meu, Mihai, era plecat de doi ani la muncă în străinătate. Trimitea bani când putea, dar greutățile rămâneau pe umerii mei. Copiii mei — Ilinca, Vlad, Radu și Mara — erau deja obișnuiți cu lipsurile. Dar Ana și Paul? Ei nu mai aveau pe nimeni.

În acea noapte n-am dormit. Am stat pe marginea patului, ascultând respirația copiilor mei și gândindu-mă la promisiunea făcută lui Doru. Dimineața, am decis: îi voi lua pe Ana și Paul. Nu pentru că era ușor, ci pentru că era corect.

Primul hop a fost la Primărie. Doamna Stanciu, asistentul social, m-a privit lung peste ochelari:

— Maria, ești sigură? Știi câte hârtii trebuie făcute? Știi că lumea o să vorbească?

Am dat din cap. Nu-mi păsa de hârtii sau de bârfe. Mă temeam doar să nu-i dezamăgesc pe copii.

Zilele au trecut greu. Ana plângea noaptea după tatăl ei. Paul nu vorbea deloc. Copiii mei erau confuzi — Mara mă întreba mereu dacă îi mai iubesc la fel. Vecinii șușoteau pe la colțuri:

— Uite-o și pe Maria! Crede că e Maica Tereza!
— O să-i fie greu… Săraca!

Cel mai greu mi-a fost când Vlad, băiatul meu cel mare, a venit într-o seară la mine:

— Mamă, de ce trebuie să împărțim totul cu ei? Noi nu avem destul nici pentru noi!

Am înghițit în sec și l-am strâns în brațe:

— Vlad, uneori trebuie să dăm chiar și atunci când nu avem destul. Așa ne arătăm omenia.

Dar nu era ușor nici pentru mine. Facturile se adunau, mâncarea trebuia împărțită la șase copii, iar oboseala mă doborâse. Într-o zi am cedat. Am izbucnit în plâns în fața Anei:

— Nu știu dacă fac bine… Poate mama mea are dreptate… Poate nu pot…

Ana s-a apropiat timid și m-a îmbrățișat:

— Tu ești mama mea acum… Nu pleca nici tu…

Atunci am știut că nu mai pot da înapoi.

Au urmat luni grele. Mihai a sunat rar; era mereu obosit și stresat. La telefon mi-a spus:

— Maria, nu știu cum te descurci… Dar sunt mândru de tine.

Asta mi-a dat putere.

La școală, copiii au avut probleme. Colegii îi tachinau pe Ana și Paul că sunt „copiii orfani ai Mariei”. Învățătoarea m-a chemat la discuții:

— Trebuie să fiți atentă la integrarea lor… Au nevoie de sprijin psihologic.

Nu aveam bani pentru psiholog. Așa că am început să citesc povești seara tuturor copiilor, să vorbim despre frici și dorințe. Încet-încet, Ana a început să zâmbească din nou. Paul a spus primul lui „mulțumesc” după trei luni.

Comunitatea a început să mă privească altfel după ce preotul din sat a vorbit despre noi la slujbă:

— Maria a făcut un gest creștinesc adevărat! Să ne ajutăm unii pe alții!

Au venit vecinele cu borcane de zacuscă și haine pentru copii. Pentru prima dată după mult timp, nu m-am simțit singură.

Dar conflictele din familie nu au dispărut. Mama mea tot încerca să mă convingă să-i dau pe copii la un centru:

— E prea mult pentru tine! O să te îmbolnăvești!

Am refuzat categoric.

Într-o seară de iarnă, când toți copiii dormeau grămadă în jurul sobei, am simțit o liniște ciudată. M-am uitat la fețele lor adormite și am înțeles că familia nu e doar sânge — e alegere, e sacrificiu, e dragoste fără margini.

Acum, după un an, încă mă lupt cu lipsurile și prejudecățile. Dar Ana și Paul râd din nou. Copiii mei au învățat ce înseamnă empatia. Iar eu… eu am descoperit cât de puternică pot fi.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să facă același lucru? Ce înseamnă cu adevărat să fii mamă — sângele sau inima?