Umbra tatălui: Hotărârea care mi-a schimbat viața

— Aurora, nu mai ai unde fugi, mi-a spus tata cu vocea lui aspră, răgușită de ani de țipete și țigări. Stătea pe marginea patului din salonul de spital, cu perfuzia atârnând greoaie de brațul lui subțire. Îmi simțeam stomacul strâns ca un pumn, iar mâinile îmi tremurau pe geaca veche, moștenită de la mama.

Nu mai aveam unde fugi. Avea dreptate. Toată viața am încercat să scap de el – de privirea lui care mă făcea să mă simt mică, de reproșurile care mă urmăreau și în somn, de palma grea care a lăsat urme nu doar pe piele, ci și în suflet. Dar acum, când rinichii lui cedau unul câte unul, eram singura lui speranță. Singura lui fiică.

— Aurora, trebuie să mă ajuți. Ești sânge din sângele meu, a continuat el, încercând să-și ascundă disperarea sub o mască de autoritate.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar le-am înghițit. Nu voiam să-i dau satisfacția de a mă vedea slabă. Nu după tot ce mi-a făcut.

— De ce eu? am șoptit, aproape fără glas. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care salvează totul?

— Pentru că așa e normal! Pentru că așa face un copil bun! a izbucnit el, iar asistenta s-a uitat speriată spre noi prin ușa întredeschisă.

Așa face un copil bun… Cuvintele astea m-au urmărit toată copilăria. Când mama plângea în bucătărie, când eu mă ascundeam sub masă ca să nu mă găsească, când fratele meu mai mic a fugit de acasă la 16 ani și nu s-a mai întors niciodată. Eu am rămas. Eu am fost copilul bun. Eu am strâns cioburile după fiecare criză de furie a lui.

Acum eram adult, cu un job prost plătit la supermarket și o garsonieră închiriată la marginea Bucureștiului. Nu aveam nimic al meu, nici măcar liniștea.

— Aurora, te rog… vocea lui s-a frânt pentru prima dată. Am văzut o umbră de teamă în ochii lui albaștri, aceiași ca ai mei.

Am ieșit pe hol fără să spun nimic. M-am sprijinit de perete și am lăsat lacrimile să curgă. O asistentă tânără, cu badge-ul pe care scria „Irina”, s-a apropiat cu grijă.

— E greu, nu? mi-a spus blând.

Am dat din cap.

— Și eu am avut un tată dificil… Dar uneori trebuie să ne gândim și la noi.

Am zâmbit amar. Cum să mă gândesc la mine când toată viața am fost învățată că nu contez?

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mătușa Lenuța m-a sunat plângând:

— Aurora, dacă nu-l ajuți tu, cine? E tatăl tău! O să moară!

Prietenii mei – puținii care mai rămăseseră după ani de izolare – m-au sfătuit să mă gândesc bine:

— Nu ești obligată să faci asta doar pentru că e părinte, mi-a spus Roxana. Ai dreptul la viața ta.

Dar ce viață aveam eu? O viață trăită pe vârfuri, mereu atentă să nu supăr pe cineva, mereu gata să-mi cer scuze pentru orice.

Într-o seară, am găsit curajul să-l sun pe fratele meu, Doru. Nu vorbisem de ani buni.

— Doru… tata e grav bolnav. Are nevoie de un rinichi.

A tăcut mult timp la telefon.

— Și vrei să-l ajuți? m-a întrebat sec.

— Nu știu… Nu pot să-l las să moară, dar nici nu pot uita tot ce ne-a făcut.

— Aurora, tu ai rămas acolo pentru că ai crezut că poți schimba ceva. Eu am fugit ca să mă salvez. Nu te sacrifica dacă asta te va distruge pe tine.

Am plâns după ce am închis telefonul. Pentru prima dată am simțit că cineva mă înțelege cu adevărat.

Au urmat nopți nedormite, coșmaruri cu țipetele lui tata și cu ochii mamei plini de teamă. Am mers la psiholog – pentru prima dată în viață –, iar doamna doctor Popescu m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam să răspund. Niciodată nu mi-am permis să vreau ceva pentru mine.

Ziua deciziei a venit prea repede. L-am găsit pe tata singur în salon, privind pe geam la copacii desfrunziți din curtea spitalului.

— Ai hotărât? m-a întrebat fără să se întoarcă.

Am inspirat adânc.

— Da. Nu pot să fac asta. Nu pot să-mi risc sănătatea pentru cineva care m-a rănit toată viața. Îmi pare rău.

S-a întors spre mine cu o privire pe care n-o mai văzusem niciodată – nici furie, nici dispreț, doar o oboseală adâncă.

— Înțeleg… a spus încet. Poate că merit asta.

Am ieșit din salon tremurând, dar pentru prima dată fără povara vinovăției pe umeri. Am simțit că respir cu adevărat.

Acum, când scriu aceste rânduri, încă mă întreb: unde se termină datoria unui copil și unde începe dreptul la liniște? Oare putem vreodată ierta cu adevărat fără să ne pierdem pe noi înșine?