Umbra soacrei: Povestea unei iubiri încercate

— Nu ai să fii niciodată destul de bună pentru fiul meu, Irina! vocea Lidiei răsuna în bucătăria noastră mică, în timp ce Vlad încerca să-și ascundă privirea în ceașca de cafea. Era o dimineață de duminică, iar eu simțeam cum fiecare cuvânt al ei mă lovește ca un pumn în stomac.

Așa au început cei paisprezece ani de căsnicie cu Vlad: cu promisiuni, speranțe și o soacră care nu m-a vrut niciodată. M-am îndrăgostit de el pe băncile facultății din Iași, iar după un an, am decis să ne mutăm împreună. Lidia, mama lui Vlad, a venit la noi încă din prima zi cu sfaturi, critici și priviri tăioase. „Nu gătești ca mine”, „Nu știi să calci cămășile”, „Nu ai grijă de el cum trebuie”. Vlad încerca să mă apere, dar între noi se ridica mereu zidul construit din reproșurile ei.

Când s-a născut Ana, fetița noastră, am sperat că lucrurile se vor schimba. Dar Lidia a devenit și mai prezentă. Îmi critica fiecare decizie: „Nu-i dai destul lapte”, „O lași prea mult la televizor”, „Nu știi să fii mamă”. Într-o seară, după ce Lidia a plecat trântind ușa, am izbucnit în plâns. Vlad m-a strâns în brațe și mi-a șoptit: „Te rog, ai răbdare cu ea. E greu să-și vadă băiatul crescut.”

Anii au trecut, iar eu am învățat să-mi ascund lacrimile și să zâmbesc fals la mesele de familie. Am încercat să-i câștig încrederea, să-i arăt că nu vreau să-l iau pe Vlad de lângă ea, ci doar să construim ceva împreună. Dar orice gest era interpretat greșit. Odată, i-am dus o prăjitură făcută de mine. A gustat și a spus sec: „E prea dulce. Vlad nu mănâncă așa ceva.”

Când Ana a început școala, Lidia a venit cu ideea să o ia la ea câteva zile pe săptămână. Am refuzat politicos, spunând că vreau să petrec timp cu fiica mea după serviciu. A urmat o ceartă monstruoasă. „Îți bați joc de mine! Nu mă lași să-mi văd nepoata!” Vlad a încercat să medieze, dar Lidia a plecat supărată și nu ne-a mai vorbit două luni.

În tot acest timp, relația mea cu Vlad s-a răcit. Ne certam din ce în ce mai des din cauza Lidiei. Eu îi reproșam că nu mă apără suficient, el îmi spunea că exagerez. Într-o noapte, după o discuție aprinsă, Vlad mi-a spus: „Poate ar trebui să ne mutăm mai departe de mama.” Dar nu aveam bani pentru alt apartament.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Lidia a început o relație cu domnul Petru, un văduv din blocul vecin. La început părea fericită și mai puțin prezentă în viața noastră. Dar după câteva luni, am auzit-o plângând la telefon cu Vlad: „Petru nu mă vrea lângă copiii lui! Spune că nu sunt destul de bună pentru familia lui!”

Am simțit un amestec ciudat de milă și satisfacție amară. Pentru prima dată, Lidia simțea pe pielea ei ce înseamnă să fii respinsă fără motiv. A venit la noi într-o seară și s-a prăbușit pe canapea: „Irina, acum te înțeleg… E groaznic să nu fii acceptată.”

Am privit-o lung. O parte din mine voia să-i spun tot ce am suferit din cauza ei. Dar Ana s-a apropiat timid și i-a adus un pahar cu apă. Atunci am simțit că trebuie să rup cercul acesta al durerii.

— Lidia, poate că nici eu nu am fost perfectă… Poate că am greșit și eu. Dar cred că putem încerca să fim o familie adevărată.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. Pentru prima dată după paisprezece ani, am simțit că suntem două femei care au nevoie una de alta.

Viața nu s-a schimbat peste noapte. Încă mai avem momente tensionate. Dar acum ne ascultăm una pe cealaltă și încercăm să construim ceva nou.

Mă întreb uneori: dacă nu ar fi trecut prin aceeași suferință, ar fi putut vreodată Lidia să mă înțeleagă? Oare trebuie mereu să simțim pe pielea noastră durerea celuilalt ca să fim capabili de empatie? Voi ce credeți?