Umbra moștenirii: Povestea Elei și a bunicii sale

— Ela, ai adus pâinea? Glasul bunicii răsună slab din bucătărie, în timp ce eu mă descălț în holul îngust, cu pereții tapetați încă din anii ’80. Îmi tremură mâinile pe punga de cumpărături. Da, am adus tot ce mi-ai cerut, îi răspund, încercând să-mi ascund oboseala. De doisprezece ani, de când tata a murit și mama s-a mutat la Bacău cu noul ei soț, eu am rămas singura care îi trece pragul zilnic. Am 34 de ani și viața mea s-a împărțit între jobul la farmacie și apartamentul bunicii din Drumul Taberei.

O iubesc pe bunica. M-a crescut când părinții mei erau prea ocupați să se certe sau să plece fiecare pe drumul lui. Dar în ultimii ani, simt cum povara devine tot mai grea. Prietenii mei s-au căsătorit, au copii, au plecat din oraș sau chiar din țară. Eu am rămas aici, între rafturile cu medicamente și mirosul de ciorbă din bucătăria bunicii.

Într-o seară ploioasă de martie, după ce am spălat vasele și am pus-o pe bunica la somn, m-am prăbușit pe canapeaua veche din sufragerie. Mă uitam la tavanul pătat de infiltrații și mă gândeam: dacă nu fac ceva acum, o să rămân toată viața chiriașă într-o garsonieră insalubră. Apartamentul ăsta e singura mea șansă la un viitor mai sigur. Dar cum să-i spun? Cum să-i cer să-mi lase mie casa în care a trăit o viață întreagă?

A doua zi, la farmacie, colega mea, Mirela, mă întreabă:
— Ela, tu nu vrei să-ți faci și tu un rost? Să ai ceva al tău?
— Aș vrea… dar nu știu cum să-i spun bunicii despre apartament. Mi-e teamă că o să creadă că vreau doar moștenirea.
— Dar tu ai grijă de ea de atâția ani! Cine altcineva ar merita mai mult?

Mirela are dreptate. Verii mei vin doar de Crăciun sau când au nevoie de bani. Eu sunt cea care îi schimbă pampersul, îi face injecțiile pentru diabet și îi ascultă poveștile despre tinerețea ei la Câmpulung.

Într-o duminică, când soarele bătea timid prin perdeaua gălbuie, am încercat să deschid subiectul.
— Bunico… te-ai gândit vreodată ce se va întâmpla cu apartamentul?
Ea s-a uitat la mine lung, cu ochii ei albaștri încețoșați de vârstă.
— Ce vrei să spui, mamă?
— Adică… dacă… dacă ar fi bine să faci un act de donație sau ceva… ca să nu fie probleme după…

A tăcut mult timp. Am simțit cum mi se strânge stomacul. În sfârșit, a oftat:
— Știu că ai grijă de mine. Dar nu vreau să se certe nimeni după ce nu mai sunt. O să mă gândesc.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am simțit vinovată că am adus vorba. Am plâns în baie, fără să mă audă. Dar gândul nu-mi dădea pace: dacă bunica moare fără să lase nimic scris? Dacă verii mei vin și mă dau afară?

În zilele următoare am devenit mai tăcută. Bunica a observat.
— Ce ai, Ela? Nu ești tu.
— Nimic… doar obosită.
Dar adevărul era altul: mă simțeam prinsă între dragostea pentru ea și teama pentru viitorul meu.

Într-o zi, a venit verișoara mea, Raluca. S-a uitat prin casă cu ochi evaluatori.
— Vai, ce bine ar merge aici un open space! Dacă ar fi al meu, aș renova tot!
Bunica a zâmbit slab.
— Nu știu dacă o să apuci… Ela e cea care are grijă de mine.
M-am simțit rușinată și totodată mândră.

Seara aceea am petrecut-o vorbind cu bunica despre trecut.
— Mamă, tu ai sacrificat tot pentru mine…
— Și tu pentru mine acum. Dar nu vreau ca apartamentul ăsta să vă despartă după ce nu mai sunt.

Am realizat atunci că nu apartamentul e problema, ci frica noastră de singurătate și neputință. Bunica se teme că va fi uitată dacă lasă ceva scris; eu mă tem că voi rămâne fără nimic după ce ea nu va mai fi.

Într-o zi m-am hotărât: i-am spus direct.
— Bunico, eu nu vreau să te pierd niciodată. Dar mi-e frică… dacă nu faci un act pe numele meu, verii mei o să mă dea afară. Nu vreau să par lacomă… dar am nevoie de siguranță.
Ea m-a luat de mână și a plâns.
— O să fac ce trebuie, mamă. Pentru tine.

Am mers împreună la notar peste câteva zile. A fost greu, dar am simțit că am făcut ceea ce trebuia — pentru mine și pentru ea.

Acum stau pe aceeași canapea veche și mă gândesc: oare am făcut bine? Oare dragostea se poate măsura în acte și apartamente? Sau sacrificiul nostru rămâne mereu nevăzut?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați aborda voi o astfel de discuție cu cineva drag?