Umbra mamei soacre: Povestea unei iubiri pierdute între generații

„Iar mama ta ne controlează!” Am auzit clar, deși vocea era stinsă de ușa grea de la intrare. M-am oprit cu plasele de cumpărături atârnându-mi în mâini, simțind cum sângele mi se scurge din obraji. Cheia rămăsese suspendată între degete, iar inima îmi bătea atât de tare încât mi-era teamă că o vor auzi și ei, dincolo. Era vocea Anei, nora mea, și tonul ei nu lăsa loc de interpretări: iritare, oboseală, poate chiar dispreț. „Nu mai pot să stau aici, Mihai. Ori pleacă ea, ori plec eu!”

Am rămas nemișcată, cu fruntea lipită de ușă. Mi-am amintit de ziua în care Mihai mi-a spus că vrea să se mute cu Ana la mine, după ce și-au pierdut apartamentul din cauza ratelor. Am acceptat fără să clipesc – era fiul meu, cum să nu-l ajut? Am renunțat la liniștea mea, la tabieturile mele, la colțul meu de sufragerie unde citeam seara. Totul pentru ei. Dar acum, după doi ani, simțeam că prezența mea devenise o povară.

Am intrat încet, încercând să-mi ascund lacrimile. Ana era în bucătărie, cu spatele la mine, iar Mihai stătea la masă cu capul în mâini. S-au oprit amândoi când m-au văzut. „Bună seara”, am spus încet, dar vocea mi-a tremurat. Ana a oftat și a ieșit fără să spună nimic. Mihai s-a ridicat și a venit spre mine.

— Mamă…

— Am auzit ce a spus Ana, l-am întrerupt. Nu trebuie să vă faceți griji, pot să mă mut la mătușa Ileana pentru o vreme.

Mihai a dat din cap a negație.

— Nu e nevoie… doar că… Ana e obosită, cu serviciul, cu copilul…

— Și eu sunt obosită, Mihai! am izbucnit fără să vreau. Dar nu contează, nu? Eu trebuie să fiu mereu aici, să gătesc, să spăl, să am grijă de nepot…

Mihai s-a retras ca un copil certat. Am simțit că mă prăbușesc pe dinăuntru. M-am dus în camera mea și am închis ușa încet, ca să nu-i deranjez.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am gândit la mama mea – cât de greu i-a fost și ei când eu am plecat la oraș după liceu. Mi-am amintit cum plângea când veneam acasă doar de Crăciun sau Paște. Acum o înțelegeam perfect: dorința aceea disperată de a nu-ți pierde copilul, de a rămâne parte din viața lui.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Ana în bucătărie, făcând cafea. Am încercat să zâmbesc.

— Vrei să-ți fac omletă?

— Nu, mulțumesc. Mănânc la serviciu.

A tăcut o clipă, apoi a adăugat:

— Știu că vrei să ajuți… dar uneori simt că nu mai am aer.

Am rămas cu lingura în mână, neștiind ce să spun. M-am simțit umilită și inutilă.

— Poate ar fi mai bine să mă mut…

Ana a ridicat din umeri.

— Faci cum crezi.

În ziua aceea am început să-mi strâng lucrurile. Am împachetat hainele mele vechi și câteva poze cu Mihai mic – singurele amintiri care mai aveau sens pentru mine. Seara am sunat-o pe Ileana.

— Vin la tine câteva zile…

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic grav… doar că nu mai e loc pentru mine aici.

La Ileana am găsit liniște, dar și o tristețe apăsătoare. Ea își pierduse soțul acum trei ani și casa era plină de tăcere. Într-o seară am stat la povești până târziu.

— Știi ce e cel mai greu? m-a întrebat Ileana. Să simți că nu mai contezi pentru nimeni.

Am izbucnit în plâns. Toată viața mea fusese despre ceilalți: Mihai, soțul meu (Dumnezeu să-l ierte), casa asta care nu mai era a mea…

După o săptămână m-a sunat Mihai.

— Mamă… Ana vrea să vorbim toți trei.

M-am întors acasă cu inima strânsă. Ana m-a întâmpinat la ușă.

— Îmi pare rău dacă te-am rănit… Dar vreau să avem și noi spațiul nostru. Poate găsim o soluție…

Am stat toți trei la masă și am vorbit ore întregi: despre frici, despre nevoi, despre dorința mea de a fi aproape de nepotul meu fără să-i sufoc. Am decis ca eu să mă mut într-o garsonieră aproape de ei – să pot veni când au nevoie de mine, dar să le las intimitatea lor.

Nu a fost ușor. M-am simțit abandonată mult timp. Dar încet-încet am început să-mi regăsesc rostul: am mers la cursuri de pictură pentru pensionari, am ieșit la plimbare cu vecinele din bloc nou… Și totuși, în fiecare seară mă uit pe geam spre blocul lor și mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva.

Poate că dragostea unei mame nu e niciodată suficient de discretă sau de puternică pentru a nu răni pe cineva. Oare chiar trebuie să alegem între a fi aproape și a fi invizibili? Sau există o cale prin care putem rămâne familie fără să ne pierdem unii pe alții?