Umbra din sufletul meu: Povestea unei fiice uitate

— De ce nu poți să fii și tu ca Vlad? Vocea mamei a tăiat aerul din bucătărie ca o lamă rece, iar eu am simțit din nou acea durere surdă în piept, ca și cum cineva ar fi apăsat cu putere pe o rană veche. Aveam 16 ani și, deși încercam să mă prefac că nu mă afectează, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Vlad, fratele meu mai mic cu trei ani, stătea la masă, cu zâmbetul lui sigur pe sine, molfăind o felie de pâine cu unt, în timp ce eu mă străduiam să-mi găsesc cuvintele.

— Nu toți putem fi olimpici la matematică, mamă, am spus încet, dar vocea mi-a tremurat.

Mama a oftat, exasperată, și a început să strângă vasele cu mișcări repezi. — Nu e vorba doar de matematică, Ilinca. Vlad mă ajută, e cuminte, nu răspunde. Tu… tu mereu ai ceva de comentat.

Am ieșit din bucătărie cu inima grea, urcând scările spre camera mea. M-am trântit pe pat și am privit tavanul, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De ce nu mă vede mama? Ce are Vlad în plus față de mine? M-am întrebat asta ani la rând, încă de când eram mică și mama îi aducea lui Vlad ciocolată, iar mie îmi spunea că nu e sănătoasă pentru dinți. Tata nu era niciodată acasă, mereu la serviciu sau la vreo delegație, iar când venea, totul era despre Vlad: „Ai văzut ce note bune are băiatul?”

La școală, profesoara de română, doamna Popescu, m-a întrebat odată de ce par mereu absentă. I-am spus că sunt doar obosită, dar adevărul era că mă simțeam invizibilă. Prietenele mele, Maria și Simona, nu înțelegeau de ce nu vreau să vin cu ele la film sau la mall. „Ești prea serioasă, Ilinca”, îmi spuneau râzând, dar eu nu puteam să le explic că acasă mă simțeam ca un musafir nedorit.

Într-o seară, după ce Vlad a câștigat un premiu la un concurs de informatică, mama a organizat o mică petrecere în sufragerie. A invitat rudele, vecinii, chiar și pe doamna dirigintă a lui Vlad. Eu am stat retrasă într-un colț, cu o carte în mână, dar nimeni nu m-a băgat în seamă. La un moment dat, mama a venit la mine și mi-a șoptit printre dinți:

— Nu poți măcar azi să zâmbești și tu? Să nu strici atmosfera?

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. În acea noapte, am scris în jurnal: „Mă întreb dacă aș dispărea, ar observa cineva?”

Anii au trecut și Vlad a intrat la Politehnică, iar eu am ales Literele, spre dezamăgirea mamei. „Ce-o să faci cu Literele? O să mori de foame!” mi-a spus într-o zi, când i-am arătat scrisoarea de admitere. Tata a dat din umeri și s-a întors la ziarul lui.

La facultate, am cunoscut oameni noi, am început să scriu poezii și să public în reviste studențești. Pentru prima dată, cineva îmi spunea că am talent. Dar acasă, nimic nu se schimbase. Mama mă suna doar ca să-mi spună ce bine îi merge lui Vlad sau să-mi ceară să-i trimit bani pentru facturi. Niciodată nu m-a întrebat dacă sunt fericită sau dacă am nevoie de ceva.

Într-o iarnă, când Vlad a avut un accident cu mașina, mama m-a sunat plângând disperată: „Ilinca, vino acasă! Vlad are nevoie de noi!” Am lăsat totul baltă și am fugit la spital. L-am găsit pe Vlad întins pe pat, cu piciorul în ghips. Mama îl ținea de mână și îi ștergea fruntea cu un prosop umed. Când m-a văzut, mi-a spus doar atât:

— Slavă Domnului că ai venit. Poate îl ajuți cu temele.

Niciun „mulțumesc”, niciun „mi-a fost dor de tine”. Am simțit cum se rupe ceva în mine.

După ce Vlad s-a făcut bine, am decis să mă mut cu chirie și să-mi caut un job part-time ca să nu mai depind de părinți. Mama a reacționat cu răceală:

— Faci ce vrei, dar să nu vii plângând la mine dacă nu te descurci.

Am muncit din greu, am avut zile în care nu aveam bani nici de pâine, dar eram liberă. Scriam noaptea poezii despre dorul de acasă și despre o mamă care nu știe să-și iubească fiica. Am publicat un volum și am fost invitată la o emisiune radio. Mama nu a ascultat niciodată interviul.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Vlad: „Ilinca, mama e bolnavă. Poate vii pe la noi.” Am ezitat mult înainte să mă duc. Când am intrat în casă, mama era palidă și slăbită. M-a privit lung și pentru prima dată am văzut teamă în ochii ei.

— Ilinca… poate n-am fost cea mai bună mamă. Dar tu ai fost mereu atât de diferită… Nu te-am înțeles niciodată.

Am simțit un nod în gât. Am vrut să-i spun cât m-a durut indiferența ei, dar am tăcut. Poate era prea târziu pentru explicații.

Acum, stau în camera mea mică din București și mă întreb: oare câți copii ca mine cresc în umbra fraților lor? Oare câte mame nu-și dau seama cât rău pot face cu un singur cuvânt sau cu o privire rece? Poate că nu există răspunsuri simple, dar știu sigur că fiecare copil merită să fie văzut și iubit pentru ceea ce este.

Voi ce credeți? Poate o mamă să-și iubească cu adevărat copiii la fel? Sau e doar un mit frumos cu care ne mințim ca să putem merge mai departe?