Umbra din spatele fericirii: Povestea unei mame și a gemenilor ei

— Nu poți să faci asta singură, Victoria! Ce-o să zică lumea?
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea, la ridurile adânci care îi brăzdau fruntea, la ochii ei albaștri, odinioară blânzi, acum plini de teamă și dezamăgire.
— Nu mă interesează ce spune lumea, mamă. Sunt copiii mei, îi voi crește cum pot, am răspuns, încercând să-mi țin vocea fermă, deși inima îmi bătea nebunește.

Așa a început totul. Aveam 32 de ani când am aflat că sunt însărcinată cu gemeni. Tatăl lor, Radu, dispăruse din peisaj imediat ce i-am spus vestea. Nu a vrut să audă de responsabilitate, nu a vrut să audă de mine. Am rămas singură, cu două vieți care creșteau în mine și cu o familie care mă privea ca pe o rușine. În satul nostru din județul Bacău, o femeie singură cu copii era încă un subiect de bârfă la colțul străzii.

Primele luni au fost un coșmar. Mama mă certa zilnic, tata nu-mi mai vorbea deloc. Fratele meu, Mihai, mă evita, iar vecinele mă priveau pe furiș, șoptind între ele când treceam pe uliță. Singura mea alinare era gândul la copiii mei. Îi simțeam mișcându-se în burtă și îmi promiteam că nu voi lăsa pe nimeni să ne despartă.

Când i-am născut pe Ana și Vlad, am simțit pentru prima dată ce înseamnă fericirea pură. Îi țineam la piept, le simțeam respirația caldă și mirosul de lapte proaspăt. Dar fericirea mea a fost scurtă. În spital, asistentele mă priveau cu milă, iar o vecină care lucra acolo a sunat-o imediat pe mama: „S-a făcut de râs, are doi copii și nici nu știe cine-i tatăl!”

Când am ajuns acasă, am găsit ușa încuiată. Mama nu voia să mă primească. Am stat pe prispă, cu gemenii în brațe, plângând în hohote. După câteva ore, Mihai a venit și mi-a deschis. „Nu pot să te las afară cu copiii”, mi-a spus încet. Am dormit în camera lui, pe un pat mic, cu Ana și Vlad lângă mine. Mama nu a vorbit cu mine zile întregi.

Au trecut luni. Am început să lucrez de acasă, făcând traduceri pentru o firmă din Iași. Banii erau puțini, dar mă descurcam. Într-o zi, am găsit un bilet sub ușă: „Pleacă din sat! Ne faci de râs!” Am recunoscut scrisul unei vecine bătrâne, tanti Ileana, care mereu fusese invidioasă pe familia noastră. M-am simțit mică, neputincioasă, dar când i-am văzut pe Ana și Vlad zâmbind, mi-am jurat că nu voi ceda.

Tata s-a îmbolnăvit grav în toamnă. Mama a început să vorbească din nou cu mine, dar doar ca să-mi spună că e vina mea: „Dacă nu făceai tu prostia asta, n-ar fi ajuns el așa!” Am simțit cum mă sufoc de vinovăție, deși știam că nu e adevărat. Într-o seară, când îi adormeam pe copii, am izbucnit în plâns. Mihai a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Nu e vina ta, Vica. Tata era bolnav de mult. Nu-i lăsa pe ceilalți să-ți fure bucuria copiilor tăi.

Cuvintele lui mi-au dat putere. Am început să ies mai des cu gemenii în sat, să merg la magazin, la biserică. Oamenii mă priveau ciudat, dar încet-încet au început să mă salute. Unii chiar mă ajutau cu haine sau lapte pentru copii. Am simțit că nu sunt chiar atât de singură.

Într-o zi, când Ana avea febră mare și nu aveam bani de medicamente, am bătut la ușa mamei. A deschis și m-a privit lung.

— Te rog, mamă… Ajută-mă! E vorba de Ana…

A oftat adânc și mi-a dat niște bani. Apoi a venit cu mine la farmacie. În drum spre casă, a început să plângă.

— Nu știu cum să te ajut… Mi-e frică pentru tine… pentru copii…

Atunci am înțeles că frica ei nu era despre ce zice lumea, ci despre viitorul nostru. Am îmbrățișat-o și i-am spus:

— O să fie bine, mamă. O să vezi.

Anii au trecut greu, dar Ana și Vlad au crescut frumos. Au mers la grădiniță, apoi la școală. Mama s-a apropiat de ei, iar tata, înainte să moară, i-a strâns la piept și le-a spus că îi iubește. Mihai s-a mutat la oraș, dar venea des să ne vadă.

Am rămas în sat, deși uneori mă gândesc să plec la oraș, unde nimeni nu știe povestea mea. Dar aici am rădăcinile, aici am învățat ce înseamnă să fii puternic când toți te judecă.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine trăiesc cu frica de gura lumii? Câte mame își ascund lacrimile ca să-și protejeze copiii? Poate că povestea mea va da curaj altora să nu se lase doborâte de prejudecățile celor din jur.