Umbra Adevărului: Povestea unei Fete Care Nu S-a Simțit Niciodată Acasă

— De ce nu poți fi ca sora ta, Ilinca? De ce trebuie mereu să faci totul pe dos?
Vocea tatălui meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care clocotea pe aragaz. Stăteam cu mâinile strânse în poală, privindu-mi degetele subțiri, încercând să nu plâng. Sora mea, Raluca, stătea la masă cu o carte de matematică deschisă, zâmbind superior. Avea părul blond, ochii verzi și o siguranță de sine care mă făcea să mă simt invizibilă. Eu eram brunetă, cu ochii căprui și mereu cu capul în nori, așa cum îmi spunea tata.

Nu-mi amintesc exact când am început să cred că nu sunt copilul lor. Poate atunci când mama mă privea lung, cu o tristețe pe care nu o înțelegeam. Poate când tata mă certa pentru orice greșeală măruntă, dar pe Raluca o lăuda pentru orice nimic. Sau poate când am găsit într-o cutie veche de pantofi un certificat de naștere pe care numele tatălui era scris cu altă culoare de pix.

Ani la rând am trăit cu sentimentul că sunt o străină în propria casă. La școală mă simțeam la fel de pierdută – nu aveam prieteni apropiați, iar profesorii mă comparau mereu cu sora mea. „De ce nu ești ca Raluca? Ea e atât de silitoare!”

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea crengile castanului de lângă bloc de parcă voia să dărâme totul, am găsit curajul să o întreb pe mama:
— Mamă… eu sunt copilul vostru?
Ea a tresărit, a lăsat lingura din mână și s-a uitat la mine cu ochii umezi. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.
— Ilinca… nu e momentul acum.
— Atunci când? Mereu am simțit că nu mă iubiți la fel ca pe Raluca! Mereu m-am simțit… diferită.
Mama a început să plângă. Tata a intrat în bucătărie și a ridicat tonul:
— Ce-i cu gălăgia asta? Ce ai făcut iar?
— Vreau să știu adevărul! am strigat eu, tremurând.

A urmat o tăcere grea. Raluca s-a ridicat și a ieșit din cameră fără să spună nimic. Mama s-a șters la ochi și mi-a făcut semn să mă așez lângă ea.
— Ilinca, nu ești adoptată. Ești copilul nostru… dar…
A ezitat. Tata s-a uitat la ea cu o privire aspră.
— Spune-i odată!
— Dar ai fost un copil neașteptat. Când am rămas însărcinată cu tine, eram deja într-o perioadă dificilă cu tatăl tău. El nu și-a dorit încă un copil…
M-am uitat la tata, care își strângea pumnii pe masă.
— Și de asta mă urâți? am întrebat încet.
— Nu te urâm! a spus mama printre lacrimi. Dar uneori… uneori oamenii nu știu cum să iubească atunci când le e greu.

Am fugit în camera mea și am plâns până târziu în noapte. Nu eram adoptată, dar eram un copil nedorit. O povară. O greșeală.

Zilele următoare au trecut greu. Tata nu mi-a mai vorbit deloc. Mama încerca să fie mai blândă, dar între noi rămânea mereu ceva nespus. Raluca mă privea ciudat, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu avea curaj.

Într-o seară, când eram singură acasă cu sora mea, ea a intrat în camera mea fără să bată la ușă.
— Ilinca… știi că te invidiez uneori?
Am ridicat privirea surprinsă.
— Pe mine? Pentru ce?
— Pentru că tu ai curaj să întrebi, să cauți adevărul. Eu doar fac ce vor ei și mă prefac că totul e bine.
Am zâmbit amar.
— Nu știu dacă e curaj sau doar disperare…

Apoi a venit ziua când tata a plecat de acasă fără să spună nimic. Mama a găsit un bilet pe masă: „Nu mai pot.” Atât. Nimic altceva.

În lunile care au urmat, casa noastră s-a schimbat radical. Mama s-a angajat la două locuri de muncă, eu am început să o ajut la treburile casei, iar Raluca s-a retras tot mai mult în lumea ei. Am simțit pentru prima dată că suntem doar noi trei împotriva lumii.

Într-o seară, mama a venit acasă obosită și s-a prăbușit pe canapea lângă mine.
— Îmi pare rău pentru tot ce ai trăit aici, Ilinca. Poate n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie…
Am luat-o de mână și am simțit pentru prima dată că suntem aproape.

Anii au trecut și am plecat la facultate în București. Am păstrat legătura cu mama și Raluca, dar rana din sufletul meu nu s-a vindecat niciodată complet. M-am întrebat mereu dacă voi putea vreodată să iubesc fără teamă că voi fi respinsă sau considerată o greșeală.

Acum, privind în urmă, mă întreb: câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu aparținem? Câți copii cresc simțindu-se o povară pentru propriii părinți? Poate că adevărul doare, dar tăcerea doare și mai tare.