Ultimul tren spre București

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc în casa asta, cu toate minciunile voastre! am țipat, cu lacrimi în ochi, în timp ce îmi îndesam hainele într-un rucsac vechi. Mama stătea în prag, cu mâinile strânse la piept, tremurând între furie și disperare.

— Nu pleca, Ilinca! Te rog, nu mă lăsa singură cu el… Dar vocea ei era prea slabă ca să mă oprească. Tata, din bucătărie, trântea ușa frigiderului și bombănea ceva despre „copiii de azi” și „lipsa de respect”.

Aveam douăzeci și trei de ani și simțeam că mă sufoc. De luni întregi, casa noastră din Ploiești devenise un câmp de bătălie: tata bea tot mai mult, iar mama încerca să ascundă urmele vânătăilor sub mâneci lungi și zâmbete false. Eu eram prinsă la mijloc, între dorința de a o salva pe mama și nevoia disperată de a-mi salva propria viață.

În noaptea aceea, am fugit. Am luat primul tren spre București, fără să știu unde voi dormi sau ce voi face. În compartimentul rece, mi-am lipit fruntea de geam și am privit luminile orașelor care treceau în grabă. Îmi simțeam inima grea, dar și o ciudată senzație de ușurare: pentru prima dată, nu mai eram captivă.

La Buzău s-a urcat o femeie tânără, cu ochii roșii de plâns și o burtă mare, evident însărcinată. S-a așezat lângă mine fără să spună nimic. Am încercat să-i zâmbesc, dar privirea ei era pierdută undeva departe.

— Ești bine? am întrebat-o după câteva minute.

A dat din cap că da, dar lacrimile i-au curs din nou pe obraji.

— Mă cheamă Ilinca, am spus încet.

— Ioana… a șoptit ea. Fug și eu. De acasă. De el.

Am tăcut amândouă o vreme. Trenul hurduca liniștitor pe șine, iar afară începea să ningă. Ioana își ținea mâinile pe burtă și respira greu.

— Când trebuie să naști? am întrebat-o.

— Azi… cred că azi… mi-e frică.

Am simțit un nod în gât. Nu știam nimic despre nașteri, dar privirea ei m-a făcut să-mi doresc să o ajut cu orice preț.

Pe la Focșani, durerile ei au început să se intensifice. S-a prins de mâna mea cu disperare.

— Te rog… nu mă lăsa singură…

Am alergat după controlor, dar semnalul telefonului era slab și trenul nu avea personal medical. O femeie mai în vârstă din compartimentul vecin a venit să ne ajute. Împreună am improvizat un pat din hainele noastre și am încercat să-i dăm curaj Ioanei.

— Respiră adânc… încă puțin…

Strigătele ei se amestecau cu zgomotul roților pe șine. Mâinile îmi tremurau, dar nu aveam voie să cedez. Într-un final, după ore care au părut o veșnicie, un plânset mic a umplut compartimentul. O fetiță micuță, roșie ca focul, s-a născut în trenul spre București.

Ioana era epuizată. M-a privit cu ochii mari, umezi.

— Nu pot… nu pot s-o iau cu mine… El mă va găsi… îi va face rău…

Am încercat să o liniștesc, dar ea mi-a pus copilul în brațe.

— Te rog… ai grijă de ea… Tu pari puternică… Eu nu mai pot…

Am rămas împietrită. Cum aș fi putut eu, o fată care abia fugise de acasă, să cresc un copil? Dar când am privit fetița aceea micuță care se agățase instinctiv de degetul meu, am simțit ceva ce nu mai simțisem niciodată: responsabilitate. Dragoste pură. Frică și speranță amestecate.

Când trenul a ajuns în Gara de Nord, Ioana dispăruse. Lângă mine rămăsese doar copilul — și o scrisoare scurtă: „Iartă-mă. Salveaz-o tu.”

Am ieșit pe peron cu fetița în brațe. Lumea trecea grăbită pe lângă mine, fără să știe drama care tocmai se consumase într-un compartiment anonim. M-am simțit singură și totuși ciudat de puternică.

Au urmat zile grele: spitale, declarații la poliție, anchete sociale. Toți mă întrebau dacă sunt sigură că vreau să păstrez copilul. Nici nu știam ce să răspund — dar știam că nu puteam s-o las singură pe lume.

Am găsit un adăpost pentru mame tinere și am început să lucrez ca vânzătoare într-un supermarket din cartierul Rahova. Fetița — pe care am numit-o Ana — a devenit centrul universului meu. În fiecare noapte îi povesteam despre curajul mamei ei adevărate și despre promisiunea mea că nu o voi abandona niciodată.

Mama m-a sunat după câteva luni.

— Ilinca… te rog… vino acasă…

— Nu pot, mamă. Acum Ana are nevoie de mine. Și tu ai nevoie să fii puternică fără mine.

Tata nu a mai sunat niciodată. Am aflat că a plecat la muncă în Germania și că mama încearcă să-și refacă viața.

Viața mea nu e ușoară. Sunt zile când nu știu dacă voi avea bani pentru lapte sau scutece. Sunt nopți când plâng în tăcere lângă pătuțul Anei și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

Dar apoi Ana zâmbește în somn sau îmi strânge degetul cu mânuța ei micuță — și știu că orice drum greu merită parcurs dacă la capătul lui găsești iubire adevărată.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi avem curajul să alegem drumul cel greu atunci când toți ceilalți ne spun să renunțăm? Și cât valorează o viață salvată atunci când lumea întreagă pare să te fi uitat?