Ultimul salariu în monede – cum umilința de la muncă mi-a schimbat viața și familia

— Băi, Mihai, vezi că ai uitat să cureți masa aia! — vocea lui domnul Popescu răsuna peste zgomotul de la grill, tăioasă ca un cuțit. M-am întors, cu mâinile pline de grăsime și transpirație, și am încercat să-i răspund calm, deși simțeam cum îmi fierbe sângele. Era a treia oară în acea zi când mă făcea de râs în fața colegilor, iar privirile lor, unele compătimitoare, altele ironice, mă ardeau pe dinăuntru. Nu era prima dată când mă simțeam umilit la muncă, dar atunci, în acea seară de vineri, am simțit că nu mai pot.

Am lucrat aproape doi ani la fast-food-ul din Piața Unirii. Nu era visul meu, dar după ce fabrica unde lucrasem s-a închis, nu am avut de ales. Aveam doi copii mici, pe Andreea și pe Vlad, și o soție, Irina, care făcea tot ce putea să țină casa pe linia de plutire. Salariul era mic, programul lung, iar domnul Popescu, patronul, era genul de om care îți amintea zilnic că ești ușor de înlocuit. „Dacă nu-ți convine, Mihai, mai sunt alți zece la ușă!”, îmi spunea de fiecare dată când îndrăzneam să cer ceva.

Într-o seară, după o zi infernală, am ajuns acasă târziu, cu hainele mirosind a cartofi prăjiți și oboseala atârnându-mi pe umeri. Irina m-a întâmpinat în prag cu o privire îngrijorată. — Iar ai venit târziu… Copiii te-au așteptat să le citești povestea. Am simțit un nod în gât. — Îmi pare rău, Irina, dar nu am putut pleca mai devreme. Știi cum e Popescu…

În acea noapte, am stat pe întuneric, lângă fereastră, și m-am întrebat cât mai pot rezista. Nu era doar oboseala, ci și sentimentul că nu mai sunt respectat nici la muncă, nici acasă. Irina devenise tot mai distantă, iar copiii mă priveau ca pe un străin. Într-o zi, Vlad m-a întrebat: — Tati, de ce nu vii niciodată la serbarea mea? Am simțit că mă prăbușesc.

A doua zi, la muncă, Popescu a început să țipe la mine pentru că un client s-a plâns că burgerul era rece. — Ești bun de nimic, Mihai! Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Atunci am simțit că nu mai pot. Am lăsat șorțul pe tejghea și am spus, cu voce tremurată: — Gata, domnule Popescu. Nu mai pot. Îmi dau demisia.

A râs batjocoritor. — Să vedem cât reziști fără mine! Am plecat cu capul sus, dar inima îmi bătea nebunește. Acasă, Irina a izbucnit: — Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Cu ce plătim chiria? Ce le dăm copiilor să mănânce? Am încercat să-i explic că nu mai puteam, că nu mai eram om, dar nu m-a ascultat. — Ești egoist, Mihai! Numai la tine te gândești!

Au urmat zile grele. Am căutat de muncă peste tot, dar nimeni nu voia să angajeze un bărbat de 38 de ani, fără studii superioare, cu experiență doar la fast-food. Irina a început să mă evite, iar copiii mă priveau cu ochi triști. Mă simțeam inutil, o povară pentru toți.

După două săptămâni, m-am dus la fast-food să-mi iau ultimul salariu. Popescu m-a întâmpinat cu un zâmbet larg. — Ai venit după bani, Mihai? Uite-i! Și mi-a pus pe tejghea o pungă mare, plină cu monede de 10 și 50 de bani. — Să-i numeri, să nu zici că te-am furat! Colegii râdeau pe la colțuri. Am simțit cum mi se înroșesc obrajii de rușine, dar am strâns din dinți. Am luat punga și am ieșit fără să spun nimic. Pe drum, monedele zornăiau în sacoșă, ca o batjocură. În autobuz, oamenii se uitau ciudat la mine când au văzut cum îmi curgeau câteva monede pe jos. M-am simțit mai mic ca niciodată.

Acasă, Irina a văzut punga și a început să plângă. — Asta e tot ce ai adus? Cum să plătim facturile cu mărunțișul ăsta? Am încercat să-i spun că nu e vina mea, dar nu m-a ascultat. — Ne-ai făcut de râs, Mihai! Nici măcar să aduci bani acasă ca lumea nu ești în stare!

În acea noapte, am stat din nou lângă fereastră. Mă gândeam să plec, să-i las în pace, să nu le mai fiu povară. Dar când am auzit pașii mici ai Andreei, care a venit să mă ia de mână și să-mi spună: — Tati, nu fi trist, eu te iubesc, am simțit că nu pot renunța. Pentru ei trebuia să merg mai departe.

A doua zi, am început să caut de muncă din nou, dar de data asta am încercat altceva. Am pus un anunț pe internet că fac reparații prin casă, zugrăveli, montat mobilă, orice. La început, au fost doar câteva cereri, dar încet-încet, oamenii au început să mă caute. Am muncit din greu, dar măcar eram propriul meu șef. Irina a început să mă privească altfel, iar copiii erau mândri că „tati știe să repare orice”.

Nu a fost ușor, dar am învățat că demnitatea nu ți-o poate lua nimeni, oricât ar încerca să te umilească. Azi, când mă uit în urmă, mă întreb: dacă nu aș fi trecut prin acea umilință, aș fi avut curajul să-mi schimb viața? Poate că uneori, cele mai grele momente sunt cele care ne arată cine suntem cu adevărat.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi acceptat umilința sau ați fi avut curajul să plecați?