Ultimul Dar al Anei: Povestea unei Surori și a Sacrificiului ei
— Mara, semnează, te rog! Nu mai pot duce singură totul.
Vocea mea tremura, iar ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, dar niciuna dintre noi nu putea dormi. Mara stătea pe canapea, cu ochii roșii de la plâns, iar eu țineam în mână actele de proprietate ale apartamentului pe care îl moștenisem după moartea lui Vlad, soțul meu.
— Ana, nu pot să accept! Ești sora mea, nu trebuie să faci asta pentru mine…
Am zâmbit amar. „Sora mea…” — cuvintele astea mă loveau mereu altfel. Mara era fiica tatălui meu din a doua căsătorie, dar pentru mine fusese mereu ca un copil. Mama ei murise când avea doar șapte ani, iar eu, cu zece ani mai mare, am devenit brusc mamă, soră și prietenă.
— Nu e vorba despre ce trebuie sau nu trebuie. E vorba că tu ai nevoie de un început nou. Ai trecut prin iad cu Radu…
Mara a oftat adânc și a privit în gol. Radu fusese iubirea vieții ei — sau cel puțin așa crezusem cu toții. După opt ani de relație și doi de căsnicie, Mara l-a prins pe Radu cu colega lui de la birou. A urmat un divorț urât, cu scandaluri și amenințări. Mara a pierdut tot: casa pe care o cumpăraseră împreună, prietenii comuni, chiar și încrederea în oameni.
Eu nu eram străină de durere. Vlad murise acum cinci ani într-un accident de mașină pe DN1, lăsându-mă singură cu un apartament prea mare și o inimă prea mică pentru atâta suferință. De atunci, Mara fusese singura mea familie adevărată.
— Ana, dacă îți dai apartamentul pe numele meu… ce o să faci tu? Unde o să mergi?
Am zâmbit trist.
— O să mă descurc. Poate mă mut la țară, la casa bunicii din Prahova. Oricum aici nu mai am nimic care să mă țină.
Mara s-a ridicat brusc și m-a îmbrățișat strâns.
— Nu vreau să te pierd și pe tine!
Am simțit lacrimile ei pe umărul meu și am știut că nu există cale de întoarcere. Am semnat actele a doua zi la notar. Mara era acum proprietara apartamentului nostru din Militari.
La început totul părea să se așeze. Mara și-a găsit un job nou la o firmă de publicitate și încet-încet a început să-și revină. Eu am început să fac naveta între București și Prahova, încercând să-mi găsesc liniștea printre meri și viță-de-vie.
Dar liniștea nu avea să dureze.
După câteva luni, Mara a început să se schimbe. Nu mai răspundea la telefon la fel de des, iar când veneam în vizită, simțeam că sunt oaspetă în propria mea casă. Într-o zi am găsit-o cu niște prieteni noi — oameni pe care nu-i cunoșteam, care râdeau tare și fumau în sufragerie.
— Ana, nu mai ești tu stăpâna aici! — mi-a spus într-o seară când am încercat să-i spun că nu-mi place cum se comportă invitații ei.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.
— Mara… eu ți-am dat tot ce aveam! De ce mă alungi?
A tăcut o clipă, apoi a ridicat din umeri:
— Poate că ai dat prea mult… Poate că mi-ai luat aerul cu grija ta.
Am plecat atunci fără să mă uit înapoi. M-am mutat definitiv la țară, unde singurii mei prieteni erau câinele Azorel și vecina tanti Lenuța. Zilele treceau greu, iar nopțile erau pline de regrete.
Într-o zi am primit un telefon de la Mara:
— Ana… am nevoie de tine. Am făcut o prostie… Am ipotecat apartamentul ca să investesc într-o afacere cu cineva și am pierdut totul. Banca vrea să mă dea afară…
Mi-am mușcat buzele până la sânge.
— Nu mai pot face nimic pentru tine, Mara. Ți-am dat tot ce aveam…
A plâns la telefon ca un copil rătăcit. Dar eu eram prea obosită ca să mai pot salva pe cineva.
Acum stau pe prispa casei bunicii și mă uit la cerul plin de stele. Mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă dragostea dintre surori poate supraviețui trădării și dezamăgirii.
Oare e vina mea că am iubit prea mult? Sau uneori dragostea sufocă exact pe cei pe care vrem să-i salvăm?