Ultima zi la Fierăria din Colț: Povestea lui Gheorghe

— Tata, tu chiar nu vezi că nu mai poți? Vocea Ioanei răsuna în atelierul mic, printre mirosul de fier încins și ulei ars. Mâinile mele tremurau ușor pe cheia franceză, dar nu mă opream. Aveam 88 de ani și, după 65 de ani de muncă la fierăria din colțul străzii Mihai Eminescu, nu știam să fiu altceva decât fierar.

Am ridicat privirea spre fiica mea, care mă privea cu ochii umezi, dar hotărâți. — Ioana, dacă las totul baltă acum, cine mai repară balamalele bătrânului Popescu? Cine mai face grilajele pentru casa lui Vasile? Nu pot să plec pur și simplu.

— Tata, oamenii te iubesc, dar nu poți să trăiești doar pentru ei! Ai uitat de tine, ai uitat de noi…

M-am întors spre bancul de lucru. În mintea mea, fiecare sunet de ciocan era o amintire: râsetele colegilor de altădată, glasul mamei care mă chema la masă când eram copil, plânsul soției mele când veneam târziu acasă. Am pierdut-o pe Maria acum zece ani. Poate că am pierdut-o din cauza fierăriei. Poate că am pierdut multe.

În acea zi, atelierul era plin. Vecinii veneau să mă salute, să-mi aducă prăjituri sau doar să-mi strângă mâna. Unii plângeau. Alții îmi spuneau că fără mine cartierul nu va mai fi la fel. Dar printre toate aceste vorbe frumoase, simțeam un gol care creștea în pieptul meu.

— Gheorghe, ai fost ca un tată pentru noi toți! — mi-a spus Vasile, cu ochii roșii. — Nu pleca!

Am zâmbit amar. — Nu plec nicăieri, Vasile. Doar că mâinile astea nu mai pot ce puteau odată.

În acea seară, Ioana a venit la mine acasă. S-a așezat la masa din bucătărie și a început să răsfoiască un album vechi cu poze.

— Uite aici, tata… eram mici și mergeam la munte. Ți-ai amintit vreodată cât de mult așteptam să vii cu noi? Dar tu rămâneai mereu la atelier.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. — Ioana, am vrut doar să vă ofer tot ce aveți nevoie. Să nu vă lipsească nimic.

— N-am vrut niciodată bani sau lucruri scumpe. Am vrut doar să fii cu noi.

Am tăcut mult timp după ce a plecat. Am privit mâinile mele crăpate și m-am întrebat dacă sacrificiul meu a meritat. Am fost respectat în comunitate, dar acasă eram un străin.

A doua zi dimineață, când am ajuns la atelier pentru ultima oară, am găsit pe ușă o scrisoare:

„Domnule Gheorghe,

Vă mulțumim pentru tot ce ați făcut pentru noi. Fără dumneavoastră, multe case ar fi rămas reci și multe inimi fără speranță. Dar vă rugăm: nu uitați să trăiți și pentru dumneavoastră.”

Era semnată „Comunitatea”. Am plâns ca un copil.

În ultimele săptămâni, am încercat să-mi găsesc locul în afara atelierului. Am mers cu Ioana la piață, am stat pe bancă în parc cu nepoții mei, am citit ziarul fără grabă. Dar liniștea era apăsătoare. Mă simțeam inutil.

Într-o seară, nepotul meu Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Bunicule, tu chiar ai vrut să fii fierar toată viața?

L-am privit lung. — Nu știu dacă am vrut sau dacă n-am știut altceva să fiu.

— Eu vreau să fiu pictor. Dar mama zice că nu-i meserie adevărată.

Am zâmbit trist. — Să fii ce simți tu că ești. Să nu faci greșeala mea: să trăiești doar pentru alții.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toți anii pierduți între scule și zgomot de metal, la serile când Ioana mă aștepta cu ochii lipiți de geam, la Maria care adormea singură în patul nostru rece.

Poate că am fost un pilon al comunității, dar acasă am fost o umbră. Poate că oamenii mă vor ține minte ca pe „Gheorghe fierarul”, dar familia mea își va aminti mereu absența mea.

Acum stau la fereastră și privesc atelierul gol. Miroase încă a fier și a trecut. Mă întreb: oare câți dintre noi ne sacrificăm viața pentru ceilalți și uităm să trăim pentru noi? Oare e vreodată prea târziu să ne regăsim?

Ce credeți voi: merită să-ți dedici viața muncii sau e mai important să fii prezent lângă cei dragi? Ați trecut printr-o astfel de alegere?