Ultima zi a Ilincăi ca soție: când despărțirea aduce libertate

— Ilinca, nu mai pot. Plec.

Cuvintele lui Radu au căzut în bucătăria noastră ca un ciob de gheață pe gresia rece. Era ora șapte dimineața, iar eu tocmai turnam cafeaua în ceașca lui preferată, aceea cu marginea ciobită pe care o păstram dintr-un impuls de nostalgie. M-am uitat la el fără să clipesc. Nu era prima dată când simțeam că între noi s-a așternut un zid, dar niciodată nu crezusem că va avea curajul să-l dărâme cu atâta brutalitate.

— La cine pleci? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— La Irina. Are 29 de ani. Știu că nu vrei să auzi detalii, dar simt că trebuie să fiu sincer cu tine, a spus el, evitându-mi privirea.

Nu am plâns. Nu am țipat. Am simțit doar cum aerul devine mai ușor, cum pieptul mi se destinde după ani în care am respirat cu jumătate de gură. Prima dată după mult timp, nu m-am simțit vinovată pentru nimic.

Am stat împreună 31 de ani. Ne-am cunoscut la facultate, la Iași, când eu eram o fată timidă din Botoșani, iar el părea bărbatul care avea să mă salveze de toate fricile mele. Ne-am căsătorit repede, la 22 de ani eu, 26 el. Am făcut doi copii, pe Vlad și pe Ana, am luat un apartament cu credit pe 30 de ani și am început să trăim „ca toți oamenii”.

Anii au trecut între rate, griji, concedii la mare cu sandvișuri în traistă și certuri mărunte despre cine duce gunoiul sau cine uită să stingă lumina la baie. Nu am avut niciodată mari pasiuni, dar nici tragedii. Eram „familia perfectă” din blocul nostru comunist de pe strada Vasile Lupu.

Dar ceva s-a rupt încet-încet. Radu venea tot mai târziu acasă, mereu obosit, mereu cu ochii în telefon. Eu mă refugiam în grija pentru copii și în munca mea la bibliotecă. Ne întâlneam doar la cină și chiar și atunci vorbeam despre facturi sau despre notele Anei la matematică.

Într-o seară, acum vreo doi ani, l-am întrebat:
— Tu mă mai iubești?
A râs scurt:
— Ce întrebare e asta? Suntem împreună, nu?

Atunci am știut că nu mai suntem „noi”, ci doar doi oameni care împart același spațiu.

Când copiii au plecat la facultate, casa a devenit și mai tăcută. M-am trezit singură cu gândurile mele și cu o senzație apăsătoare de gol. Îmi era frică să recunosc că nu mai știu cine sunt fără rolul de mamă sau soție.

Apoi au început zvonurile. Vecina de la trei, doamna Stanciu, mi-a șoptit într-o zi la lift:
— L-am văzut pe Radu cu o fată tânără la cofetărie…
Am zâmbit amar și am schimbat subiectul. Nu voiam să cred. Sau poate nu voiam să mă confrunt cu adevărul.

În dimineața aceea fatidică, când Radu mi-a spus că pleacă, nu am simțit furie. Doar o liniște ciudată. Am stat pe scaunul din bucătărie și am privit ceașca lui goală. M-am gândit la toate momentele în care am tăcut ca să nu-l supăr, la toate visele mele abandonate pentru „binele familiei”.

Seara aceea a fost prima în care am dormit singură în patul nostru mare. Am plâns puțin, dar nu pentru el, ci pentru mine — pentru fata care visase cândva să scrie cărți și să călătorească prin lume.

A doua zi m-a sunat Ana:
— Mamă, ești bine?
— Sunt bine, iubita mea. Chiar sunt bine.
Nu m-a crezut. Dar nici eu nu mă credeam încă.

Au urmat zile lungi de tăcere și priviri piezișe din partea vecinilor. Mama m-a certat:
— Cum ai putut să-l lași să plece? Trebuia să lupți!
— Pentru ce să lupt? Pentru o iluzie?

Vlad a venit acasă într-un weekend și m-a îmbrățișat strâns:
— Mamă, tu meriți să fii fericită.
Atunci am început să cred că poate chiar merit.

Am început să ies mai des din casă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură. Am cunoscut-o pe doamna Maria, care mi-a spus:
— Eu am divorțat acum zece ani și abia atunci am început să trăiesc cu adevărat.
Am zâmbit timid. Poate și eu voi reuși.

Radu mă suna uneori să-mi spună ce face Irina sau să-mi ceară rețeta de ciorbă de perișoare. La început răspundeam politicos. Apoi am început să-l ignor. Nu mai era problema mea.

Într-o zi m-am uitat în oglindă și mi-am văzut ridurile adânci din jurul ochilor. Dar am văzut și o lumină nouă — o femeie care începe să se regăsească după ani de uitare.

Nu spun că e ușor. Sunt zile în care mă simt pierdută și altele în care râd singură în bucătărie ascultând muzica tinereții mele.

Dar azi pot spune cu mâna pe inimă: nu regret nimic. Poate despărțirea nu e sfârșitul lumii, ci începutul unei vieți noi.

Oare câte femei ca mine trăiesc ani întregi în umbra compromisului? Câte dintre noi avem curajul să spunem: „Ajunge!”?