Ultima Sută de Metri

— Hai, Maria, nu te opri acum! strigă tata din spatele meu, vocea lui răsunând peste ploaia care ne biciuia obrajii. Mă uitam la asfaltul ud, la pantofii mei vechi care îmi rodeau călcâiele și la ceilalți concurenți care mă depășeau unul câte unul. Aveam doisprezece ani și era primul meu semi-maraton. Tata ținea morțiș să particip, deși eu nu voiam decât să mă ascund sub plapumă și să uit de toate certurile lor.

Mama nu venise. Spunea că nu are rost să mă vadă alergând „după iluzii”, că ar trebui să mă concentrez pe școală. Tata, în schimb, voia să demonstreze tuturor că fiica lui poate orice. Dar eu? Eu voiam doar să nu mai simt golul acela în stomac, să nu mai aud țipetele lor noaptea, să nu mai fiu prinsă la mijloc.

— Dacă te oprești acum, n-ai să mai ai niciodată curajul să termini ceva! m-a apostrofat tata când am încetinit.

Am strâns din dinți și am continuat. Ploaia se întețea, iar genunchii mă dureau. La kilometrul 15, am văzut-o pe Ioana, colega mea de bancă. Stătea pe margine, cu fața ascunsă în palme. M-am oprit lângă ea.

— Ce faci aici? Ai pățit ceva?

— Nu mai pot… Tata zice că sunt slabă, că n-o să termin niciodată cursa asta… a șoptit ea printre suspine.

M-am uitat în ochii ei și m-am văzut pe mine însămi: speriată, singură, dorindu-mi doar o mână care să mă tragă înainte. Tata striga din spate:

— Maria! Nu te opri!

Dar pentru prima dată, nu l-am mai ascultat. M-am așezat lângă Ioana și i-am luat mâna.

— Hai să mergem împreună. Dacă vrei, alergăm încet. Nu contează timpul. Contează să ajungem la final.

Ea m-a privit neîncrezătoare. Din mulțime, am auzit-o pe mama:

— Maria! Ce faci? Nu vezi că pierzi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața mea fusese o cursă între dorințele lor: tata voia performanță, mama voia siguranță. Eu voiam doar să fiu văzută și iubită pentru cine sunt.

Am pornit încet cu Ioana. La fiecare pas, simțeam cum povara se ușurează. Am început să vorbim despre fricile noastre: ea despre teama de eșec, eu despre frica de a nu fi destul pentru nimeni.

— Știi ce? i-am spus la un moment dat. Poate că nu trebuie să alergăm pentru ei. Poate că trebuie să alergăm pentru noi.

Ioana a zâmbit timid și a dat din cap. Am trecut împreună linia de sosire, ținându-ne de mână. Nu eram primele, dar nici ultimele. Eram acolo, împreună, și asta conta cel mai mult.

Tata a venit spre mine cu fața roșie de supărare:

— De ce te-ai oprit? Puteai să iei locul doi!

Mama s-a apropiat și ea:

— Ai văzut? Ți-am spus că nu ești făcută pentru asta.

Am simțit cum lacrimile îmi ard obrajii. Dar Ioana m-a strâns de mână și mi-a șoptit:

— Mulțumesc că ai stat cu mine.

În acel moment am înțeles: uneori, victoria nu e despre cine ajunge primul, ci despre cine are curajul să nu lase pe nimeni în urmă.

Ani mai târziu, când părinții mei au divorțat și fiecare a plecat pe drumul lui, am rămas cu amintirea acelei curse. Am învățat că nu trebuie să alerg pentru aprobarea lor sau a altora. Trebuie să alerg pentru mine și pentru cei care au nevoie de mine pe drum.

Acum sunt adult și încă mă lupt cu vocile lor din capul meu. Dar când mă simt pierdută sau obosită, îmi amintesc de Ioana și de mâna ei strânsă în a mea.

Oare câți dintre noi aleargă toată viața după validarea altora? Și câți au curajul să se oprească și să ajute pe cineva care are nevoie? Poate adevărata victorie e să fim oameni unii pentru alții.