Ultima iarnă împreună: Despărțirea după o viață de familie

— Nu mai are rost, Maria. Nu mai are rost să ne prefacem, a spus Dorel, cu vocea stinsă, fără să mă privească. Era 31 decembrie, ora 22:30, și afară ningea ca-n povești. În sufragerie mirosea a cozonac și a tămâie, iar cățelul nepoatei, Azorel, se ghemuise la picioarele mele, simțind parcă și el tensiunea din aer.

Am rămas cu privirea pierdută în perdeaua de abur de la geam, încercând să-mi adun gândurile. De 35 de ani eram împreună. Am crescut doi copii, am trecut prin revoluție, prin lipsuri, prin bucurii mici și griji mari. Am crezut mereu că, orice-ar fi, noi doi vom rămâne împreună până la capăt. Dar capătul, iată, venise pe neașteptate, într-o noapte de Revelion, când toți ceilalți se bucurau și-și făceau planuri pentru anul ce urma.

— Dorel, nu putem să vorbim? Să încercăm măcar… am șoptit, cu glasul tremurând.

El a oftat adânc, s-a așezat pe marginea canapelei și și-a trecut mâinile prin părul alb, rar. — Am încercat, Maria. Ani de zile am încercat. Dar nu mai suntem noi. Nu mai știu cine ești. Nu mai știu cine sunt.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am vrut să-i spun că nici eu nu mai știu cine sunt, că m-am pierdut printre griji, facturi, nepoți, rețete de prăjituri și vizite la doctor. Că am uitat să fiu femeie, că am devenit doar „mama lui Radu și a Ilincăi”, „bunica Sofiei”, „soția lui Dorel”. Dar n-am spus nimic. Doar am plâns în tăcere, cu Azorel lingându-mi degetele.

A doua zi, copiii au venit la masă. Ilinca a simțit imediat că ceva nu e în regulă. — Ce s-a întâmplat, mamă? De ce e tata așa de tăcut?

Am dat vina pe oboseală, pe vreme, pe orice altceva decât adevărul. Dar adevărul plutea în aer, greu, apăsător. Radu, băiatul nostru, a încercat să destindă atmosfera, povestind despre serviciu, despre cât de greu e să găsești oameni buni în construcții în ziua de azi. Dar nici el nu părea convins.

Seara, după ce au plecat toți, Dorel a început să-și strângă câteva haine într-o geantă veche. — O să stau la frate-meu o vreme. Să ne liniștim amândoi. Poate așa o să înțelegem ce vrem cu adevărat.

— Și dacă nu mai vrem nimic? am întrebat, cu un firicel de speranță în glas.

— Atunci… asta e, Maria. Nu putem trăi doar din amintiri.

După plecarea lui, casa a devenit brusc prea mare, prea tăcută. Am început să mă plimb prin camere, să ating lucrurile noastre comune: poza de la nuntă, mileul croșetat de mama, cănile ciobite din care beam cafeaua în fiecare dimineață. Am simțit un gol imens în piept, ca și cum cineva mi-ar fi smuls o bucată din suflet.

Au urmat săptămâni de tăcere și întrebări fără răspuns. Vecina de la doi, tanti Viorica, m-a întrebat într-o zi la lift: — Ce face Dorel? Nu l-am mai văzut de mult.

Am zâmbit forțat: — E plecat cu treabă la fratele lui.

Dar zvonurile au început să circule. Că ne-am certat din cauza banilor. Că Dorel ar avea pe altcineva. Că eu sunt prea cicălitoare. Nimeni nu știa adevărul: ne-am pierdut pe drum, încet, fără scandaluri mari, fără trădări evidente. Doar cu multe tăceri și prea puține îmbrățișări.

Ilinca a venit într-o seară cu Sofia, nepoțica mea de șase ani. — Mamă, trebuie să vorbim. Nu poți să lași totul să se destrame așa. Poate ar trebui să mergeți la un consilier, să încercați să vă regăsiți.

— Ilinca, nu mai avem 30 de ani. Nu mai avem răbdare pentru terapii și discuții interminabile. Poate că e timpul să ne acceptăm eșecul.

— Dar nu e un eșec, mamă! E viața. Oamenii se schimbă. Poate că aveți nevoie doar de o pauză.

Am privit-o pe Sofia cum desena cu cariocile pe masa din bucătărie. M-am gândit la copilăria Ilincăi, la serile când îi citeam povești și la promisiunea pe care mi-am făcut-o atunci: că voi face tot ce pot să-i ofer o familie unită. Și totuși, iată-ne aici, la capătul drumului.

Într-o zi, Dorel m-a sunat. — Maria, am vorbit cu un avocat. Putem face totul amiabil. Nu vreau scandaluri.

— Nici eu, Dorel. Dar mă doare. Mă doare că nu mai suntem „noi”.

— Și pe mine mă doare. Dar nu mai știm cum să fim împreună.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. M-am simțit trădată, dar nu de el, ci de timp, de viață, de mine însămi. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva pe drum, dacă nu am uitat să iubesc, să ascult, să iert.

Într-o seară, am găsit într-un sertar o scrisoare veche de la Dorel, din vremea când eram logodiți. „Maria, cu tine vreau să-mi petrec toate iernile vieții mele.” Am plâns ore în șir, ținând scrisoarea la piept.

Acum, la 62 de ani, mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Sunt o femeie care a dat totul pentru familie și care acum trebuie să învețe să trăiască singură. Prietenele mă sună, mă invită la ceai, la teatru, dar eu nu am încă puterea să ies din carapacea durerii.

Mă întreb adesea: unde am greșit? Se poate ca doi oameni să se piardă atât de mult încât să nu se mai regăsească niciodată? Sau poate că, uneori, despărțirea e singura cale spre liniște? Voi ce credeți?