„Tu trebuia să ai grijă de copiii mei, nu să-i lași flămânzi!” – Povestea unei bunici între datorie și neputință

— Maria, cum ai putut să lași copiii flămânzi? Ai stat toată ziua aici și nici măcar lapte nu ai cumpărat!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei pe care încercasem să o fac din resturi. Mâinile îmi tremurau pe cana de email, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când mă simțeam așa, dar astăzi era altfel. Astăzi nu mai aveam nicio scuză.

— Irina, nu am avut bani… Am încercat să…
— Nu mă interesează! Dacă nu poți avea grijă de ei, spune-mi! Nu vreau să-mi găsesc copiii plângând de foame!

Mihai, fiul meu, stătea între noi ca o umbră. Nu zicea nimic. Știa că nu am pensie mare, știa că uneori aleg să nu mănânc eu ca să le rămână lor. Dar nu avea curajul să-i spună Irinei. Poate nici el nu mă mai înțelegea.

În acea dimineață, am deschis frigiderul și am găsit doar o jumătate de ceapă, două ouă și un rest de brânză. Am scotocit prin portofel: șapte lei și cincizeci de bani. Am ieșit la magazinul din colț, cu speranța că poate găsesc ceva la reducere. Dar laptele era prea scump. Am cumpărat o pâine și m-am întors acasă cu inima grea.

— Buni, ne faci clătite? — m-a întrebat Ana, nepoata mea cea mică, cu ochii mari și luminoși.
— Azi nu avem lapte, puiule… Poate mâine.

M-am simțit ca o mincinoasă. Știam că nici mâine nu voi avea mai mult. Pensia mea abia ajunge pentru medicamente și facturi. Mihai și Irina muncesc mult, dar banii lor se duc pe rate și grădiniță. De când au venit să stea la mine după ce au pierdut apartamentul din cauza creditului, casa mea s-a umplut de râsete de copii, dar și de griji.

Seara, când copiii au adormit cu burta goală, Irina a izbucnit. M-a acuzat că sunt iresponsabilă, că nu mă gândesc la ei. Am vrut să-i spun cât mă doare fiecare reproș, cât mă apasă neputința asta care mă face să mă simt inutilă în propria casă.

— Tu nu știi cum e să nu ai! — mi-a strigat ea.
— Ba știu… — am șoptit eu. Dar nu m-a auzit nimeni.

În noaptea aceea am plâns în pernă ca un copil. M-am gândit la mama mea, cum făcea minuni din nimic pe vremea foametei. M-am gândit la tata, care a murit muncind pământul altora. M-am gândit la Mihai copil, cum îi coseam hainele rupte și îi puneam în ghiozdan mereu o felie de pâine cu zahăr.

A doua zi dimineață am ieșit devreme la piață cu speranța că poate găsesc ceva mai ieftin la tarabe. O femeie bătrână vindea lapte la sticlă de plastic.

— Mamă dragă, n-ai și tu un leu în plus? — m-a întrebat ea când i-am spus că nu am decât cinci lei.
— N-am… Dar dacă vrei, îți dau două ouă de la mine din curte.

A zâmbit trist și mi-a dat sticla cu lapte.

— Să-ți fie de folos la copii…

Am simțit o rușine amară și o recunoștință care m-a făcut să plâng pe drum spre casă. În bucătărie, Ana a sărit în brațele mele:

— Buni! Avem lapte?
— Avem, puiule! Azi facem clătite!

Când Irina a venit acasă și a văzut masa întinsă, n-a zis nimic. S-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și s-a așezat lângă copii. Pentru o clipă am simțit că suntem din nou o familie.

Dar liniștea nu a durat mult. Seara, Mihai mi-a spus în șoaptă:

— Mamă, Irina vrea să găsim altceva pentru copii… Poate să-i ducem la grădiniță cu program prelungit.

Am simțit cum mi se rupe inima. Să rămân singură în casa asta mare și rece? Să nu mai aud râsetele lor? Dar dacă așa e mai bine pentru ei?

Noaptea aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat pe marginea patului și m-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă am fost prea slabă sau prea mândră să cer ajutor. Dacă dragostea mea mai valorează ceva când nu pot pune mâncare pe masă.

A doua zi i-am privit plecând spre grădiniță cu ghiozdanele în spate. Ana s-a întors din prag:

— Buni, vii după mine azi?
— Vin, puiule…

Dar știam că ceva s-a schimbat pentru totdeauna.

Acum stau singură la masă și privesc poza lor pe perete. Îmi lipsește gălăgia lor, îmi lipsește chiar și vocea Irinei certându-mă pentru nimicuri. Mă întreb dacă într-o lume în care banii hotărăsc totul mai are rost dragostea unei bunici care nu poate oferi decât o îmbrățișare caldă și o poveste la culcare.

Oare cât valorează grija unei bunici atunci când nu poate pune nimic pe masă? Și cine are dreptate când vine vorba de binele copiilor: cei care pot oferi mai mult material sau cei care pot dărui doar sufletul lor?