Trei fii, două fiice și o mamă uitată

— Nu pot să vin azi, mamă, am mult de lucru la birou. Poate săptămâna viitoare, dacă nu intervine ceva. Vocea lui Radu răsună rece în telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, privind pe fereastră la ploaia care cade mărunt peste grădina pustie. E a treia oară luna asta când îl rog să mă ajute cu lemnele pentru iarnă. Mă doare spatele și nu mai pot căra singură. Mă gândesc la ceilalți doi fii ai mei, Mihai și Florin. Nici ei nu răspund la mesaje decât rar, cu scuze grăbite: „Suntem ocupați, mamă. Avem copii mici, rate la bancă, serviciu…”

Mă numesc Maria și am 67 de ani. Am crescut cinci copii într-o casă mică dintr-un sat din județul Bacău. Am muncit la CAP, am ținut gospodăria, am făcut mâncare pentru toți, am spălat scutece la mână și am stat nopți întregi lângă paturile lor când aveau febră. Soțul meu, Ion, a fost un om bun, dar viața l-a învățat să fie aspru. A murit acum șapte ani, lăsându-mă singură cu amintirile și cu speranța că măcar copiii vor fi aproape.

Îmi amintesc cum, în copilăria lor, băieții alergau desculți prin curte, râzând cu poftă. Radu era cel mai mare și mereu protector cu frații lui. Mihai era visătorul familiei, iar Florin – cel mai năzdrăvan. Fetele mele, Ana și Irina, au fost mereu mai apropiate de mine. Le-am învățat să coasă, să gătească și să fie atente la nevoile celor din jur.

Acum, Ana locuiește în același sat și vine aproape zilnic să mă vadă. Îmi aduce pâine proaspătă, mă ajută la curățenie și stăm la povești ore întregi. Irina e în orașul vecin, dar mă sună des și vine de câte ori poate. Fiii mei însă… parcă au uitat cine sunt. Parcă le e rușine să recunoască că mama lor are nevoie de ei.

Într-o duminică de toamnă, am încercat să-i adun pe toți la masă. Am gătit sarmale și cozonac, ca pe vremuri. Ana a venit cu copiii ei veseli, Irina a adus flori din grădina ei. Mihai a ajuns târziu, cu soția lui care nu s-a ridicat nici măcar să mă salute. Radu și Florin au trimis mesaje: „Nu putem veni azi.”

La masă, Mihai s-a uitat absent pe telefon. Am încercat să deschid o discuție:
— Mihai, ai putea să mă ajuți săptămâna viitoare cu gardul? S-a rupt o scândură…
El a ridicat din umeri:
— Mamă, nu știu dacă pot. Am mult de lucru la firmă și copiii au nevoie de mine.
Irina a oftat:
— Mereu ești ocupat… Dar mama e singură aici.
Mihai s-a înroșit:
— Nu e chiar singură! Are pe Ana lângă ea.
Ana a intervenit blând:
— Nu e vorba doar de mine. Suntem cinci frați. Ar trebui să ne împărțim grijile.
Mihai a tăcut și s-a uitat pe geam.

După ce au plecat toți, am strâns masa singură. M-am așezat pe scaunul vechi din bucătărie și am plâns în tăcere. M-am întrebat unde am greșit ca mamă. De ce fiii mei nu simt că au o datorie față de mine? Oare i-am răsfățat prea mult? Oare le-am cerut prea puțin?

În sat se vorbește des: „Fetele sunt cele care rămân lângă părinți la bătrânețe.” Când eram tânără, nu credeam asta. Mi-am dorit băieți puternici care să ducă numele familiei mai departe. Acum simt că numele nu ține de cald iarna și nici nu-mi aduce o cană cu apă când mă doare capul.

Într-o zi friguroasă de noiembrie, m-am îmbolnăvit rău. Ana m-a dus la doctor cu mașina ei veche. A stat lângă mine la spital două zile și două nopți. Irina a venit cu supă caldă și haine curate. Radu a sunat abia după o săptămână:
— Mamă, am auzit că ai fost bolnavă… Ești bine acum?
Am simțit un nod în gât:
— Sunt bine… fetele au avut grijă de mine.
El a tăcut.

Seara, când stau singură în patul meu rece, îmi trec prin minte toate sacrificiile făcute pentru copii: hainele rupte pe care le coseam noaptea, banii strânși pentru rechizite, zilele în care nu mâncam ca să le ajungă lor. M-am gândit mereu că familia e tot ce contează. Dar ce faci când familia te uită?

Vecina mea, tanti Sofia, mi-a spus într-o zi:
— Maria, băieții cresc și pleacă după neveste. Fetele rămân lângă mamă.
Am zâmbit trist:
— Dar eu i-am crescut pe toți la fel…
Ea a dat din cap:
— Nu-i vina ta. Așa e lumea acum.

Uneori mă gândesc să le spun băieților tot ce simt: că mă doare indiferența lor mai tare decât orice boală; că mi-e dor de vremurile când veneau acasă cu flori de câmp pentru mine; că mi-aș dori doar să-i văd mai des, să-i aud întrebând „Ce faci, mamă?” fără grabă sau obligație.

Dar nu le spun nimic. Îmi ascund lacrimile și merg mai departe cu ajutorul fetelor mele. Poate într-o zi vor înțelege și băieții mei cât de mult contează prezența lor.

Mă întreb adesea: oare dragostea de mamă se uită atât de ușor? Sau lumea s-a schimbat atât de mult încât bătrânii nu mai au loc în viețile copiilor lor? Ce credeți voi — e vina părinților sau a copiilor când legătura se rupe?