Trădat de propria mea mamă: Adevărul despre moștenirea furată

— Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă! am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei reci, unde tablourile vechi ale bunicilor păreau să mă privească acuzator. Era o seară de februarie, iar afară ningea mocnit, dar înăuntru, între mine și mama, se pornise o furtună care nu avea să se oprească prea curând.

Totul a început când tata, Ion, s-a stins pe neașteptate. Aveam douăzeci și șase de ani, eram la început de drum, cu visele mele simple: să-mi cumpăr un apartament, să-mi deschid o mică afacere de tâmplărie, să-mi întemeiez o familie. Tata fusese mereu stâlpul casei, omul care nu ridica niciodată vocea, dar care știa să-ți spună adevărul drept în față. După înmormântare, casa noastră din Pitești s-a umplut de tăcere și suspiciuni. Mama, Elena, părea schimbată. Nu mai era femeia caldă care mă aștepta cu ciorbă fierbinte și zâmbet blând. Era rece, distantă, mereu cu telefonul la ureche, mereu cu ochii pe acte și hârtii.

Într-o zi, am găsit-o în biroul tatei, cotrobăind prin sertare. — Ce cauți acolo? am întrebat-o, încercând să-mi stăpânesc furia. — Nimic, doar pun ordine, mi-a răspuns, evitându-mi privirea. Dar am simțit că ascunde ceva. În următoarele săptămâni, am început să primesc scrisori de la bancă, notificări despre conturi închise și proprietăți vândute. Am încercat să vorbesc cu mama, dar de fiecare dată îmi spunea că „așa a vrut tata, să nu ai griji, să nu te încarci cu datorii”.

Nu m-am lăsat păcălit. Am mers la notarul familiei, domnul Popescu, un bătrânel cu ochelari groși și voce blândă. — Radu, trebuie să știi adevărul, mi-a spus, după ce a închis ușa biroului. — Tatăl tău a lăsat un testament. Ție îți revenea casa bunicilor și jumătate din economii. Dar mama ta a venit aici cu un alt document, semnat chipurile de tine, prin care renunțai la tot. Am rămas fără cuvinte. — Nu am semnat nimic! am izbucnit. — Știu, dar semnătura era identică cu a ta. Am anunțat poliția, dar… știi cum e la noi, totul se mișcă greu.

Am ieșit din biroul notarului cu inima grea și cu mintea plină de întrebări. Cum a putut mama să-mi facă una ca asta? De ce? Pentru bani? Pentru control? Am încercat să vorbesc cu ea, dar m-a întâmpinat cu răceală. — Nu înțelegi, Radu, banii ăia nu ți-ar fi adus decât necazuri. Eu știu mai bine ce e bine pentru tine! — Dar nu ai dreptul să decizi tu pentru mine! am strigat, simțind cum mi se rupe ceva în suflet.

Zilele au trecut greu. Prietenii mei, Vlad și Sorina, încercau să mă încurajeze. — Nu poți lăsa lucrurile așa, Radu, mi-a spus Vlad. — Trebuie să lupți pentru dreptatea ta! Dar cum să lupți când cel care te-a trădat e chiar mama ta? Seara, mă uitam la pozele vechi, la chipul tatei, și mă întrebam ce ar fi făcut el în locul meu. Într-o noapte, am visat că tata mă lua de mână și-mi spunea: „Nu lăsa pe nimeni să-ți fure viitorul, nici măcar pe cei dragi”.

Am decis să merg mai departe. Am angajat un avocat, pe doamna Ionescu, o femeie hotărâtă, cu ochi pătrunzători. — Radu, cazul tău nu e singular. Din păcate, mulți părinți cred că știu mai bine ce e pentru copiii lor și ajung să le facă rău. Dar ai dreptul să-ți ceri moștenirea, să-ți ceri viața înapoi. Procesul a durat luni de zile. Mama a încercat să mă convingă să renunț, să mă manipuleze cu lacrimi și promisiuni. — Radu, suntem familie, nu ne judecăm între noi! Dar eu nu mai puteam da înapoi. Nu era vorba doar de bani, ci de adevăr, de respect, de dreptate.

În timpul procesului, am aflat lucruri care m-au cutremurat. Mama avea datorii mari la bancă, făcuse împrumuturi pe ascuns, iar moștenirea mea era singura ei salvare. M-a durut să văd cât de departe a putut merge pentru a-și acoperi greșelile. Într-o zi, la tribunal, m-a privit în ochi și mi-a spus șoptit: — Îmi pare rău, Radu, dar nu am avut de ales. Am simțit că toată copilăria mea, toate amintirile cu ea, se prăbușesc într-o clipă.

Când judecătorul a dat verdictul, am simțit o ușurare amară. Am câștigat procesul, dar am pierdut ceva mult mai important: încrederea în mama mea. Casa bunicilor era din nou a mea, dar nu mai avea căldura de altădată. Mă plimbam prin camerele goale și mă întrebam dacă vreodată voi putea ierta. Prietenii mă felicitau, dar eu simțeam doar un gol imens.

Acum, după doi ani, încă mă lupt cu întrebările. Oare poți ierta pe cineva care ți-a furat nu doar banii, ci și siguranța, liniștea, copilăria? Oare sângele chiar e mai gros decât apa, sau uneori, familia poate fi cel mai mare dușman? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poți să ierți, sau unele răni nu se vindecă niciodată?