Toamna târzie a vieții mele: când miracolul devine povară

— Tu glumești, mamă, nu-i așa? Cum să faci un copil la vârsta asta? Ai înnebunit?!

Vocea lui Vlad, fiul meu cel mare, răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din Pitești. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Doru, soțul meu, încerca să mă țină de mână pe sub masă. Ochii lui Vlad erau plini de furie și neîncredere, iar fratele lui mai mic, Radu, stătea cu brațele încrucișate, privind în gol. În colțul camerei, mama mea, tanti Florica, își făcea cruce și murmura ceva despre rușinea satului.

Nu știu cum să descriu acel moment. Parcă tot aerul din cameră se rarefiase. Eu și Doru ne uitam unul la altul, încercând să găsim curajul să le spunem că nu era o glumă. Că la patruzeci și șapte de ani, după ce crezusem că viața noastră intrase pe un făgaș liniștit, primisem acest miracol: eram însărcinată cu o fetiță.

— Vlad, nu e o greșeală. Știu că e greu de acceptat, dar eu… noi… suntem fericiți. E un dar de la Dumnezeu, am spus cu voce tremurată.

— Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să zică vecinii? Să nu mai vorbim de rude! Mamă, tu realizezi că eu am treizeci de ani? O să am o soră mai mică decât fiica mea! a izbucnit Radu.

Doru a încercat să calmeze spiritele:

— Băieți, vă înțelegem șocul. Dar nu putem renunța la copil doar pentru că nu se potrivește cu planurile voastre sau cu așteptările altora.

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum privirile lor mă judecau. Parcă eram din nou adolescentă, prinsă între dorința de a-i mulțumi pe toți și nevoia de a-mi asculta inima.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune. Sora mea, Mariana, m-a certat:

— Tu nu te gândești la sănătatea ta? La riscuri? La ce-o să spună lumea la biserică?

Vecina de la trei, doamna Stancu, mi-a aruncat o privire plină de compasiune când m-a văzut în lift:

— Vai, dragă, la vârsta asta? Să nu pățești ceva rău…

Singura care părea cu adevărat bucuroasă era prietena mea din copilărie, Lenuța:

— Să nu-i asculți! Ești curajoasă! O să fie bine!

Dar fiecare zi era o luptă. Mă trezeam noaptea plângând în pernă. Doru mă ținea în brațe și-mi șoptea:

— Nu contează ce spun ceilalți. Noi doi suntem o echipă.

Dar oare chiar eram? Într-o seară, l-am surprins pe Doru vorbind la telefon cu fratele lui:

— Nu știu ce să fac… Băieții sunt supărați rău… Poate ar fi trebuit să fim mai discreți…

Am simțit cum mi se strânge inima. Dacă nici el nu era sigur?

Sarcina a fost grea. Grea fizic și sufletește. La fiecare control medical mă simțeam ca o ciudățenie: asistentele mă priveau lung, doctorița îmi vorbea cu jumătate de gură despre „riscurile vârstei”.

Într-o zi, după un control mai dificil, am ieșit din cabinet și am dat nas în nas cu Vlad. Venise să mă ia acasă.

— Mamă… îmi pare rău că am țipat la tine. Dar mi-e frică pentru tine. Nu vreau să te pierd.

L-am strâns în brațe și am plâns amândoi pe holul spitalului.

— Știu că e greu. Dar am nevoie de voi. Nu pot fără voi.

A început să mă viziteze mai des. Încet-încet, Radu i s-a alăturat. Dar tensiunea plutea mereu în aer. La mesele de duminică evitam subiectul copilului. Mama încă refuza să vorbească despre „rușinea” care urma să vină pe lume.

În luna a opta am avut complicații. Am ajuns de urgență la spital. Doru era palid ca varul. Băieții au venit imediat. Pentru prima dată după mult timp, i-am văzut uniți: alergau pe holuri după medici, se rugau împreună cu Doru pe banca din fața secției.

Când am ieșit din operație și mi-au pus-o pe Ana-Maria în brațe, am simțit că tot chinul fusese răsplătit. Era micuță și fragilă, dar perfect sănătoasă.

Vlad a intrat primul în salon. Avea ochii roșii.

— E frumoasă… Seamănă cu tine când erai tânără.

Radu s-a apropiat timid:

— Pot s-o țin în brațe?

Mama a venit abia după două zile. A privit-o lung pe Ana-Maria și apoi mi-a șoptit:

— Poate că Dumnezeu știe mai bine decât noi…

Au trecut luni până când familia s-a obișnuit cu noul membru. Au fost zile grele: oboseală, certuri mărunte, priviri piezișe la botez din partea rudelor care încă nu acceptau „minunea târzie”. Dar Ana-Maria a adus lumină în casa noastră.

Acum o privesc cum doarme liniștită în pătuțul ei roz și mă întreb: De ce ne e atât de frică să primim darurile neașteptate ale vieții? Oare câți dintre noi alegem prejudecățile în locul iubirii adevărate?