Testamentul Mamei: O Povară a Neiertării

Am găsit testamentul mamei pe noptiera ei într-o dimineață de iarnă, când soarele abia își făcea loc printre norii grei. Era o zi obișnuită, sau cel puțin așa credeam. Mă aflam în camera ei, căutând o fotografie veche pe care mi-o dorisem mereu să o păstrez. În schimb, am dat peste acel document care avea să-mi schimbe viața.

„Zoey, vino aici!” am strigat cu voce tremurândă, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept.

Sora mea a intrat în cameră cu o privire curioasă, dar și puțin iritată. „Ce e? De ce țipi?”

I-am întins hârtia fără să spun un cuvânt. Ochii ei s-au mărit pe măsură ce citea, iar tăcerea dintre noi devenea din ce în ce mai apăsătoare.

„Nu pot să cred asta,” a spus ea în cele din urmă, cu o voce aproape șoptită.

„Nici eu,” am răspuns, simțind cum lacrimile îmi inundă ochii. „De ce ar face mama așa ceva?”

Mama noastră fusese întotdeauna echitabilă cu noi. Ne crescuse singură după ce tata ne-a părăsit când eram mici. Ne-a învățat să fim puternice și independente, să ne susținem una pe cealaltă indiferent de circumstanțe. Iar acum, acest testament părea să contrazică tot ceea ce ne-a învățat.

„Poate că există o explicație,” a încercat Zoey să mă liniștească, deși nici ea nu părea convinsă.

Dar cum puteam să găsesc o explicație pentru faptul că mama a decis să lase totul doar surorii mele? Casa noastră din București, economiile ei, chiar și bijuteriile de familie pe care le adoram atât de mult. Totul era al lui Zoey.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi continui viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar fiecare colț al casei îmi amintea de mama și de decizia ei inexplicabilă. Îmi era greu să vorbesc cu Zoey fără să simt un nod în gât. Deși știam că nu era vina ei, nu puteam să nu simt un val de resentimente.

Într-o seară, stând la masa din bucătărie cu o ceașcă de ceai în față, Zoey a rupt tăcerea care ne apăsa de zile întregi.

„Trebuie să vorbim despre asta,” a spus ea hotărâtă.

„Ce rost are?” am răspuns eu amar. „Decizia a fost luată.”

„Dar nu trebuie să fie așa,” a insistat ea. „Putem împărți totul. Nu vreau să te simți exclusă.”

Am privit-o lung, încercând să-mi dau seama dacă vorbea serios sau doar încerca să mă liniștească. Dar privirea ei era sinceră și plină de durere.

„Nu e vorba doar despre bani sau bunuri,” am spus eu, simțind cum lacrimile îmi ard ochii din nou. „E vorba despre faptul că mama nu m-a considerat destul de importantă pentru a-mi lăsa ceva.”

Zoey s-a ridicat și m-a îmbrățișat strâns. „Știi că te-a iubit la fel de mult ca pe mine,” a șoptit ea. „Poate că a fost doar o greșeală sau poate că avea un motiv pe care nu-l cunoaștem încă.”

Am stat acolo îmbrățișate, lăsând tăcerea să ne aline durerea pentru câteva momente. Dar chiar și după acea discuție, iertarea părea imposibilă.

În lunile care au urmat, am încercat să aflu mai multe despre decizia mamei. Am vorbit cu prieteni de-ai ei, am răsfoit jurnalele vechi și am căutat indicii în scrisorile pe care le păstrase de-a lungul anilor. Dar nimic nu părea să explice alegerea ei.

Într-o zi, am găsit o scrisoare adresată mie, ascunsă între paginile unei cărți vechi. Era scrisă cu câteva luni înainte ca mama să moară.

„Dragă Ana,” începea scrisoarea. „Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine pentru a-ți explica personal decizia mea. Știu că poate părea nedreaptă, dar am avut motivele mele. Am vrut ca tu să ai libertatea de a-ți urma visurile fără povara responsabilităților materiale. Știu cât de mult îți dorești să călătorești și să-ți construiești propria viață fără constrângeri. Te iubesc mai mult decât pot exprima în cuvinte și sper că într-o zi vei înțelege asta.”

Am citit scrisoarea de nenumărate ori, lacrimile curgându-mi pe obraji. Poate că mama avusese dreptate într-un fel pe care nu-l puteam înțelege atunci când eram orbită de furie și durere.

Dar chiar și acum, când știu motivele ei, mă întreb: oare voi putea vreodată să o iert complet? Sau voi rămâne prizoniera acestei neiertări pentru totdeauna?