Testamentul lui David: Trădare sau Neînțelegere?

— „Nu te teme, Maria, copiii vor fi mereu lângă tine. Nu vei rămâne niciodată fără casă.”

Cuvintele lui David încă îmi răsunau în minte, ca un ecou dureros, în timp ce stăteam pe marginea patului nostru, cu testamentul în mâini. Era o seară rece de februarie, iar lumina slabă a veiozei tremura pe chipul meu obosit. Mâinile îmi tremurau, nu știam dacă de frig sau de teamă. În camera cealaltă, fiica mea, Ioana, vorbea la telefon cu fratele ei, Vlad. Vocea ei era tăioasă, aproape străină.

— „Nu-i spune încă nimic mamei. Las-o să creadă că totul e în regulă,” am auzit-o șoptind.

Inima mi-a sărit o bătaie. Ce nu trebuia să știu? Ce ascundeau copiii mei de mine?

David și cu mine am fost căsătoriți douăzeci și cinci de ani. Am crescut împreună doi copii minunați, am construit o casă într-un cartier liniștit din Ploiești și am trecut prin toate greutățile vieții cot la cot. David era contabil, un om liniștit, calculat, mereu cu zâmbetul pe buze. Eu am fost profesoară de limba română la liceu. Viața noastră părea simplă, dar fericită.

Totul s-a schimbat când David s-a îmbolnăvit. Cancerul l-a măcinat încet, iar ultimele luni au fost un coșmar. În fiecare seară, înainte să adoarmă, mă ținea de mână și îmi spunea: „Maria, orice-ar fi, copiii vor avea grijă de tine.”

După înmormântare, am rămas singură în casa mare și goală. Ioana și Vlad veneau rar pe la mine, mereu ocupați cu serviciul și familiile lor. Într-o zi, avocatul familiei m-a sunat să-mi spună că trebuie să vin la birou pentru deschiderea testamentului.

Am intrat în biroul rece al avocatului cu inima strânsă. Ioana și Vlad erau deja acolo, evitându-mi privirea. Avocatul a deschis dosarul și a început să citească:

— „Prin prezenta, eu, David Popescu, las casa din strada Lalelelor copiilor mei, Ioana și Vlad Popescu. Soția mea, Maria Popescu, va avea drept de uzufruct viager asupra imobilului.”

Am simțit cum pământul mi se surpă sub picioare. Casa noastră… nu mai era a mea. Era a copiilor mei. Eu aveam doar dreptul să locuiesc acolo până la moarte.

— „Asta e o formalitate, mamă,” a spus Vlad încercând să zâmbească. „Așa se face la noi.”

Dar nu era doar o formalitate. În următoarele săptămâni am început să simt schimbarea. Ioana venea tot mai des cu soțul ei, Radu, și vorbeau despre renovări, despre cum ar putea transforma sufrageria într-un birou modern.

— „Mamă, poate ar trebui să te gândești să te muți la un apartament mai mic,” mi-a spus Ioana într-o seară. „Casa asta e prea mare pentru tine.”

M-am uitat la ea ca la o străină. Cum putea fi atât de rece? Cum putea uita toate serile în care îi citeam povești în camera ei micuță? Cum putea uita mirosul de cozonac din Ajun sau serile în care plângea pe umărul meu?

Vlad era mai tăcut. Îl vedeam că suferă, dar nu spunea nimic. Într-o zi l-am prins pe hol și l-am întrebat:

— „Vlad, tu chiar vrei să mă dai afară din casă?”

A ezitat o clipă.

— „Nu vreau asta, mamă… dar Ioana are nevoie de bani. Radu a rămas fără serviciu și… știi cum e…”

Am simțit cum mi se rupe inima. Pentru bani? Pentru niște hârtii reci?

În fiecare noapte mă întorceam pe o parte și pe alta în patul gol. Îmi aminteam de David și mă întrebam dacă el știa ce va urma. Dacă a făcut asta ca să-i protejeze pe copii sau dacă pur și simplu nu a avut încredere că mă voi descurca singură.

Într-o dimineață am găsit-o pe Ioana în bucătărie răscolind prin sertare.

— „Ce cauți?” am întrebat-o.

— „Actele casei. Avem nevoie de ele pentru evaluare,” a spus fără să mă privească.

Am izbucnit în plâns.

— „Nu vă pasă deloc de mine! Pentru voi sunt doar o povară!”

Ioana s-a uitat la mine cu ochii goi.

— „Nu e adevărat… dar trebuie să ne gândim la viitorul nostru.”

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la agenți imobiliari. Unii veneau să vadă casa fără să mă anunțe. M-am simțit ca o străină în propria mea viață.

Prietenii mei încercau să mă consoleze.

— „Așa sunt copiii azi… nu mai au respect pentru părinți,” spunea vecina mea, doamna Stanciu.

Dar eu refuzam să cred că totul s-a pierdut. Am început să caut răspunsuri în vechile scrisori ale lui David. Într-una dintre ele am găsit un indiciu: „Maria, dacă vreodată vei simți că nu mai ai loc aici, amintește-ți că dragostea noastră nu stă într-o casă sau într-un act.”

Am decis să lupt pentru demnitatea mea. Am vorbit cu un alt avocat și am aflat că pot contesta testamentul dacă dovedesc că am fost constrânsă sau indusă în eroare. Dar oare merita să-mi distrug familia pentru o casă?

Într-o seară i-am chemat pe Ioana și Vlad la masă.

— „Vreau să vorbim deschis,” le-am spus cu voce tremurată. „Nu vreau scandaluri sau procese. Vreau doar să știu: ce ați simțit când ați citit testamentul tatălui vostru?”

Ioana a izbucnit în plâns pentru prima dată după mult timp.

— „Am fost furioasă pe tata… Am simțit că nu ne-a iubit destul… că te-a pus pe tine înaintea noastră.”

Vlad a dat din cap.

— „Eu am crezut că e drept… dar acum văd cât te doare.”

Am stat toți trei la masă până târziu în noapte, vorbind despre trecut, despre greșeli și despre iertare. Nu știu dacă vom reuși vreodată să fim din nou o familie unită, dar știu că adevărul doare mai puțin decât minciuna.

Mă întreb uneori: oare câte familii se destramă din cauza unui act? Oare merită să pierzi dragostea copiilor pentru niște ziduri reci? Voi ce ați face în locul meu?