Testamentul lui David: Trădare sau Neînțelegere?

— Nu te teme, Clara, copiii vor fi mereu lângă tine, nu vei rămâne niciodată fără casă, mi-a spus David într-o seară, cu vocea lui caldă, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Îl priveam cum își freacă mâinile obosite, cu riduri adânci pe frunte, și simțeam o liniște ciudată. Nu știam atunci că acea promisiune avea să-mi răsune în minte ca un blestem.

David a murit brusc, la doar 54 de ani. Un infarct. Am rămas singură într-un apartament care părea prea mare pentru liniștea apăsătoare ce s-a așternut după ce l-au scos pe targă. Copiii noștri, Vlad și Irina, au venit acasă pentru înmormântare, fiecare cu viața lui: Vlad, mereu grăbit, cu telefonul la ureche, Irina, cu privirea pierdută și ochii roșii de plâns.

După parastas, când încă mai mirosea a colivă și tămâie în casă, Vlad a venit la mine cu o mapă maro.

— Mama, trebuie să vorbim despre testamentul lui tata. Notarul ne așteaptă mâine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mă gândisem niciodată la moștenire. Totul fusese mereu al nostru, împărțit la doi. Am dormit prost în noaptea aceea, cu gândul la ce avea să urmeze.

La notar, am aflat adevărul: David lăsase apartamentul copiilor. Eu aveam drept de uzufruct viager — puteam locui acolo până la moarte, dar nu era al meu. M-am uitat la Vlad și Irina. Vlad evita privirea mea. Irina își mușca buza.

— De ce? am întrebat cu voce tremurată.

Notarul a ridicat din umeri.

— Așa a dorit domnul David.

Am ieșit pe stradă buimacă. M-am simțit trădată. După 25 de ani de căsnicie, după nopți în care i-am stat la căpătâi când avea febră sau când nu putea dormi de griji, după ce am crescut copiii împreună… totul era al lor. Eu eram doar o chiriașă în propria viață.

Seara, Irina a venit la mine în bucătărie.

— Mama… nu știu ce să zic. Tata zicea mereu că vrea să ne asigure viitorul.

— Dar eu? Eu nu fac parte din viitorul vostru?

Irina a început să plângă.

— Nu știu ce-a fost în capul lui…

Vlad n-a zis nimic. În zilele următoare a început să vină tot mai rar pe acasă. Simțeam cum mă izolez de propriii mei copii. Prietenele mele mă sunau să mă întrebe dacă sunt bine. Le mințeam: „Da, sigur, copiii mă ajută.” Dar adevărul era că mă simțeam ca un obiect uitat într-o casă care nu-mi mai aparținea.

Au trecut luni. Vlad m-a anunțat într-o zi că vrea să vândă apartamentul.

— Mama, e prea mare pentru tine. Putem lua ceva mai mic și restul banilor îi împărțim.

— Dar eu nu vreau să plec! Aici am trăit toată viața mea cu tatăl vostru!

— E decizia noastră acum, mama. Așa a lăsat tata lucrurile.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să mă cert cu Vlad aproape zilnic. Irina încerca să mă liniștească:

— Mama, poate e mai bine să te muți undeva unde să nu fii singură…

— Nu sunt singură! Sunt acasă!

Dar casa nu mai era a mea. Într-o zi am găsit o scrisoare veche de la David, ascunsă într-o carte de poezii de Nichita Stănescu:

„Clara,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt. Știu că poate te vei supăra pe mine pentru cum am aranjat lucrurile. Am vrut ca Vlad și Irina să nu se certe niciodată pentru bani sau casă. Tu ești sufletul casei noastre și știu că vei găsi puterea să mergi mai departe. Te iubesc.”

Am plâns ore întregi ținând scrisoarea la piept. Dar nu m-a ajutat cu nimic. Copiii mei erau deja străini pentru mine. Vlad a insistat să vândem apartamentul și până la urmă am cedat. M-am mutat într-o garsonieră mică din Militari, cu mobila veche și amintirile mele împachetate în cutii.

Irina venea uneori să mă vadă, dar discuțiile noastre erau tot mai scurte. Vlad nu m-a mai sunat deloc după ce s-a mutat la Cluj cu noua lui iubită.

M-am întrebat de sute de ori: unde am greșit? De ce a ales David să mă lase fără siguranță? A fost trădare sau doar o neînțelegere? Poate că n-a vrut să mă rănească… dar m-a rănit mai mult decât ar fi putut vreodată cineva.

Acum stau singură în garsoniera mea și mă uit pe geam la blocurile gri din jur. Oare câte alte femei ca mine au fost date la o parte după o viață întreagă de sacrificii? Oare cât valorează dragostea și loialitatea când totul se reduce la acte și semnături?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi… Sau poate voi rămâne mereu cu întrebarea: cât valorează o promisiune făcută pe patul de moarte?