Testamentul care a rupt familia: Povestea mea, Maria din Nădlac

— Nu pot să cred, Viorel! Cum adică „totul îi rămâne lui Sorin”? Ce înseamnă asta pentru noi? Glasul meu tremura, iar hârtia pe care o țineam în mână era deja mototolită de atâta strâns.

Viorel nu-mi răspundea. Stătea pe marginea patului, cu ochii în pământ, de parcă ar fi vrut să dispară. În sufragerie, se auzea vocea calmă a notarului: „Așa a dorit doamna Ileana, să fie clar pentru toată lumea.”

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum vi se prăbușește lumea într-o clipă. Eu am simțit atunci. După douăzeci de ani de căsnicie, după ce am crescut împreună copiii, după ce am avut grijă de Ileana în ultimii ei ani, să aflu că tot ce avea – casa din centru, terenul de la marginea orașului, chiar și bijuteriile de familie – îi rămâne doar lui Sorin, fratele mai mic al lui Viorel…

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația, dar nu-mi păsa. Îmi venea să urlu. În minte îmi răsunau toate discuțiile cu Ileana, toate momentele când am stat la căpătâiul ei, când i-am făcut ceaiuri și i-am schimbat pansamentele. Unde era Sorin atunci? La București, ocupat cu „afacerile” lui, apărând acasă doar de Crăciun cu cadouri scumpe și promisiuni goale.

Viorel a venit după mine. „Maria, te rog… Nu vreau să ne certăm. Nici eu nu înțeleg de ce a făcut asta mama.”

— Cum să nu ne certăm? Tu chiar nu vezi ce s-a întâmplat? Am fost invizibili pentru ea! Tot ce am făcut nu a contat!

Viorel a oftat adânc. „Poate… poate a avut motivele ei. Poate Sorin are nevoie mai mult…”

— Nu-mi spune asta! Nu-mi spune că e corect! Am muncit cot la cot cu tine ca să ținem casa asta pe picioare! Am renunțat la atâtea pentru familia ta!

M-am prăbușit pe scaunul de plastic, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În acea seară, n-am mai vorbit. Copiii au simțit tensiunea și s-au retras în camerele lor. M-am simțit singură ca niciodată.

Zilele următoare au fost un coșmar. Sorin a venit triumfător cu soția lui, Alina, și cu notarul după el. „Vreau să discutăm despre succesiune”, a spus sec, fără să mă privească în ochi.

— Sorine, măcar tu… Tu știi cât ne-am chinuit aici! Nu vrei să împărțim totul corect?

A ridicat din umeri: „Nu e decizia mea. Mama a hotărât.”

Atunci am simțit că mă sufoc. M-am certat cu Viorel aproape zilnic. El încerca să fie mediatorul, dar nu reușea decât să mă rănească mai tare cu tăcerile lui.

Într-o noapte, după ce copiii au adormit, am izbucnit:

— De ce nu lupți pentru noi? De ce nu-i spui lui Sorin că nu e drept?

Viorel s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală: „Nu vreau să pierd și fratele, și familia. Nu știu ce să fac…”

Am simțit atunci că suntem doi străini sub același acoperiș. M-am gândit chiar să plec cu copiii la mama mea, la Ineu. Dar ceva m-a oprit: poate orgoliul, poate speranța că lucrurile se vor schimba.

Într-o duminică dimineață, când pregăteam cafeaua, fiica mea cea mică, Ana, m-a întrebat:

— Mama, tu o mai iubești pe bunica?

Am rămas fără cuvinte. Cum să-i explic unui copil că iubirea se poate transforma în dezamăgire? Că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult te pot răni cel mai tare?

— Da, Ana… O iubesc. Dar sunt supărată pe ea.

Ana m-a îmbrățișat strâns: „Poate bunica avea motivele ei…”

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Am început să mă întreb: oare Ileana m-a considerat mereu o străină? Oare nu am făcut destul? Sau poate a vrut doar să-l protejeze pe Sorin?

Am încercat să vorbesc cu Alina, soția lui Sorin. Am invitat-o la o cafea la cofetăria din centru.

— Alina, tu chiar crezi că e drept ce se întâmplă?

A dat din cap: „Nu știu ce să zic… Știi cum e Sorin. El vrea mereu să câștige. Dar eu cred că ar trebui să găsiți o cale de împăcare.”

— Împăcare? Cum să mă împac când simt că mi s-a luat tot?

Alina mi-a luat mâna: „Maria, nu lăsa banii să vă distrugă familia…”

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. În acea noapte am visat-o pe Ileana. Era tânără și râdea la masa din bucătărie. M-am trezit plângând.

Au trecut luni de zile până când am reușit să vorbesc din nou cu Viorel fără reproșuri. Am decis împreună să nu lăsăm moștenirea să ne despartă definitiv.

Sorin a rămas cu casa și terenul, dar noi ne-am mutat într-un apartament mic la marginea orașului. Nu e ușor. Copiii încă întreabă de ce nu mai mergem la casa bunicii.

Uneori mă gândesc dacă am făcut bine că am acceptat situația sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru dreptatea mea.

Dar cel mai greu e să ierți atunci când te simți trădat de cei dragi.

Mă întreb adesea: oare cât valorează o familie? Merită să pierzi liniștea sufletului pentru niște ziduri și câteva hectare de pământ? Voi ce ați fi făcut în locul meu?