„Te descurci tu, că doar mereu ai fost tare!”: Povestea unei femei care a obosit să fie stânca tuturor

— Nu mai pot, Ilie, nu mai pot! am izbucnit într-o seară, cu ochii în lacrimi, în mijlocul bucătăriei unde tocmai terminasem de spălat vasele după cină. Mă uitam la el, așteptând să vadă, să simtă, să înțeleagă. Dar el, cu telecomanda în mână, nici nu s-a întors spre mine. — Te descurci tu, Marioara, că doar mereu ai fost tare, mi-a răspuns, aproape absent, cu privirea lipită de televizor.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toată viața am fost „cea puternică”. Toată lumea aștepta de la mine să fiu stânca pe care se sprijină. Mama, când tata a murit, mi-a spus: „Tu ești cea mare, tu trebuie să ai grijă de frații tăi.” Și am avut. Am renunțat la facultate ca să muncesc, să-i țin la școală pe Vasile și pe Lenuța. Când s-au căsătorit, eu am fost cea care a făcut nunțile, am strâns bani, am gătit, am împăcat rudele certate.

Apoi, când m-am măritat cu Ilie, am crezut că, în sfârșit, cineva va avea grijă și de mine. Dar nu a fost așa. Ilie era un om bun, dar crescut într-o lume în care bărbatul aduce bani acasă și atât. Restul era treaba femeii. Am crescut doi copii, Andreea și Paul, am ținut casa, am făcut bugetul, am avut grijă de socri când s-au îmbolnăvit. Când Andreea a rămas însărcinată la 19 ani, eu am fost cea care a ținut-o de mână la spital, eu am vorbit cu tatăl copilului, eu am liniștit-o pe mama lui Ilie, care făcea crize de nervi.

Ani la rând, am muncit până târziu în noapte, făcând mâncare pentru a doua zi, spălând haine, planificând totul. Când Paul a avut probleme cu drogurile, eu am fost cea care l-a dus la psiholog, care a stat cu el nopți întregi, care a ascuns totul de vecini, ca să nu ne facem de râs. Ilie? El era la serviciu sau la cârciumă. Când venea acasă, mă întreba dacă e gata cina și dacă am plătit întreținerea.

Prietenii mă sunau să-i împac când se certau, vecinele veneau la mine să le ajut cu copiii sau cu sfaturi. Toți mă vedeau ca pe o femeie puternică, de neclintit. Dar nimeni nu m-a întrebat vreodată: „Marioara, tu cum te simți? Tu ce vrei?”

Într-o zi, am simțit că nu mai pot. Mă durea tot corpul, mă durea sufletul. M-am dus la doctor și mi-a spus că am tensiune mare, că trebuie să mă odihnesc, să nu mă mai stresez. Am râs amar. Cum să nu mă stresez? Cine să facă totul dacă nu eu?

În seara aceea, când am izbucnit în fața lui Ilie, a fost pentru prima dată când am cerut ajutor. Pentru prima dată când am recunoscut că nu mai pot. Dar răspunsul lui a fost ca o palmă. „Te descurci tu, că doar mereu ai fost tare.”

Am ieșit din bucătărie și m-am dus în dormitor. Am plâns, dar nu ca altădată, în tăcere, ci cu suspine, cu hohote, ca un copil. M-am simțit singură, mai singură ca niciodată. M-am gândit la toți anii în care am pus pe toți pe primul loc, la toate visele mele uitate, la toate serile în care am adormit cu grijile altora pe umeri.

A doua zi, Andreea a venit cu nepoțica. M-a găsit palidă, cu ochii umflați. — Mamă, ce ai? — Nimic, draga mea, doar sunt obosită. — Mamă, nu-mi spune mie „nimic”. Te cunosc. Ce s-a întâmplat?

Am izbucnit din nou. I-am spus tot, cu lacrimi, cu furie, cu rușine. Andreea m-a luat în brațe și a plâns cu mine. — Mamă, nu ești singură. Nu trebuie să fii mereu tare.

A fost prima dată când cineva mi-a spus asta. Am simțit că se rupe un zid în mine. Am început să vorbesc mai mult cu Andreea, să-i spun ce simt, să-i cer ajutorul. Paul a venit și el într-o zi, mi-a adus flori și mi-a spus: — Mamă, știu că nu ți-am spus niciodată, dar fără tine nu aș fi fost aici. Îmi pare rău că nu am văzut cât de greu ți-a fost.

Ilie a rămas același. Poate nu știe altfel. Poate nu vrea să vadă. Dar eu am început să mă schimb. Am început să spun „nu” când nu mai pot, să cer ajutor, să nu mai fiu mereu stânca tuturor.

Știu că nu e ușor să schimbi o viață întreagă de obiceiuri, dar am învățat că și cei puternici au nevoie de sprijin. Că nu e rușine să ceri ajutor. Că nu trebuie să fii mereu tare pentru toți.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc cu povara asta, fără să spună nimic? Câte dintre noi am uitat să avem grijă de noi, crezând că doar așa suntem iubite? Voi ați avut curajul să cereți ajutor când nu ați mai putut? Poate e timpul să învățăm să fim și noi, măcar din când în când, slabe…