Tata m-a văzut abia după divorț. Acum nu mai știu cine suntem unul pentru celălalt.

— De ce nu-mi răspunzi niciodată la telefon, Vlad? Vocea tatălui meu răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu tensiunea din aer. Mă uit la el peste masă, cu lingura suspendată între farfurie și gură. Ochii lui, odinioară reci și absenți, mă fixează acum cu o insistență care mă face să vreau să fug.

— Nu știu ce să-ți spun, tata. Poate pentru că nu știu ce să-ți spun, răspund încet, încercând să-mi ascund nervozitatea.

Mama oftează din camera alăturată. De când au divorțat, casa noastră s-a împărțit în două lumi: una tăcută și familiară cu mama, alta străină și apăsătoare când tata vine în vizită. El apare mereu cu sacoșe pline de dulciuri și promisiuni, dar niciodată nu știe ce să facă cu liniștea dintre noi.

Nu-mi amintesc să fi stat vreodată la masă cu el înainte de divorț. Era mereu ocupat: „Am treabă la service”, „Mă cheamă șeful”, „Trebuie să rezolv ceva urgent”. Eu și sora mea, Ioana, ne obișnuiserăm să ne facem temele singuri, să ne uităm la televizor fără să ne întrebe cineva cum a fost la școală. Tata era o prezență fantomatică, un zgomot de pași pe hol sau un oftat grăbit înainte să plece iar.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Mama a început să plângă mai des, iar tata a început să țipe. Certurile lor se auzeau prin pereți ca niște tunete. Într-o seară, am auzit-o pe mama spunând: „Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!” Tata a plecat atunci și nu s-a mai întors decât după două luni, cu o valiză și o privire vinovată.

Divorțul a venit ca o eliberare pentru mama și ca un cutremur pentru mine. Dintr-o dată, tata voia să fie prezent. Suna zilnic, venea la fiecare două zile cu pizza sau jucării pentru Ioana. Încerca să ne întrebe despre școală, despre prieteni, despre visele noastre. Dar nu știa cum. Fiecare întrebare suna fals, ca un actor care citește replici dintr-o piesă pe care n-a văzut-o niciodată.

— Vlad, hai să mergem la meci duminică! Ce zici?

— Nu pot, am de învățat.

— Dar niciodată nu ai timp pentru mine! De ce nu vrei să petrecem timp împreună?

Adevărul era că nu știam cum să fiu cu el. Nu știam ce-i place, ce-l face să râdă sau să plângă. Pentru mine era un străin care încerca disperat să umple un gol pe care tot el îl lăsase acolo.

Ioana era mai mică și îl accepta mai ușor. Se agăța de el când venea, îi povestea despre păpuși și desene animate. Eu însă simțeam că fiecare gest al lui e prea târziu, prea forțat. Mă enerva insistența lui de a fi „tatăl perfect” acum, când copilul din mine nu mai avea nevoie de el la fel.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama despre pensia alimentară, tata a venit la mine în cameră. S-a așezat pe marginea patului și a început să vorbească:

— Vlad, știu că am greșit mult față de voi. Dar vreau să repar lucrurile. Vreau să fim o familie, chiar dacă altfel decât înainte.

L-am privit lung. În mintea mea se derulau toate momentele în care l-am așteptat la serbări și n-a venit, toate zilele în care mi-am dorit să mă întrebe dacă sunt bine și n-a făcut-o.

— Nu poți repara totul cu pizza și jucării, tata. Nu poți da timpul înapoi.

A tăcut mult timp. Apoi s-a ridicat și a ieșit fără un cuvânt. În seara aceea am plâns pentru prima dată după mult timp. Nu pentru că îl uram pe tata, ci pentru că mi-era dor de ceva ce n-am avut niciodată: un tată adevărat.

Lunile au trecut și vizitele lui au devenit tot mai stângace. Încerca să mă convingă să mergem împreună la pescuit sau la munte. Îmi trimitea mesaje lungi pe WhatsApp despre cât de mult ține la mine. Dar eu nu știam cum să-i răspund fără să mint.

La liceu, colegii mei vorbeau despre tații lor ca despre niște eroi sau ca despre niște dușmani declarați. Eu nu aveam nici una, nici alta. Aveam doar un om care încerca prea târziu să fie prezent.

Într-o seară de toamnă, după ce Ioana adormise și mama citea în sufragerie, tata m-a sunat din nou:

— Vlad, te rog… hai să vorbim ca doi bărbați. Spune-mi ce simți.

Am inspirat adânc.

— Simt că suntem doi străini care încearcă să se cunoască după ce au trăit ani întregi sub același acoperiș fără să se vadă cu adevărat.

A tăcut mult timp la telefon.

— Poate ai dreptate… Dar nu vreau să renunț la tine.

— Nici eu nu vreau… dar nu știu cum să te las să te apropii fără să doară.

După acea conversație am început terapia. Mama m-a susținut fără întrebări inutile. Tata a acceptat greu ideea că nu poate repara totul doar cu prezența lui brusc apărută în viața mea.

Astăzi încă ne căutăm drumul unul spre celălalt. Uneori reușim să râdem împreună la o cafea sau la un film prost pe Netflix. Alteori ne certăm din nimicuri și ne retragem fiecare în colțul lui de lume.

Dar mă întreb mereu: cât de mult contează timpul pierdut? Poate fi recuperată dragostea dintre un tată și un fiu dacă n-a existat niciodată cu adevărat? Sau rămânem doar niște străini care încearcă să construiască ceva din ruinele unei familii destrămate?