„Tată, doar o pâine… Promit că într-o zi ți-o voi da înapoi” – povestea care a schimbat viața familiei mele și a întregului sat

— Tanti Maria, vă rog… doar o pâine. Promit că într-o zi o să v-o dau înapoi, a șoptit Radu, fratele meu mai mic, cu ochii mari și umezi, privind peste tejghea la femeia care ținea în mâini singura pâine rămasă pe raft. Eram lângă el, cu obrajii arși de rușine și frig, simțind cum fiecare privire din magazin se lipește de noi ca o pată de noroi. Nu era prima dată când mergeam la magazin fără bani, dar niciodată nu fusesem atât de disperați. Tata era bolnav la pat, mama lucra de dimineață până seara la ferma domnului Popa, iar eu, deși abia împlinisem șaisprezece ani, trebuia să am grijă de Radu și de surioara noastră, Ilinca.

— Nu pot, dragul meu, dacă vă dau vouă, trebuie să dau la toți, a oftat tanti Maria, dar vocea ei era mai blândă decât de obicei. Am simțit cum Radu se strânge lângă mine, ca un pui speriat. Am vrut să spun ceva, să o rog, să o implor, dar mândria mă ținea pe loc. În satul nostru, să ceri de pomană era o rușine mai mare decât foamea. Am ieșit din magazin cu mâinile goale, dar cu sufletul plin de furie și neputință.

Pe drum spre casă, Radu plângea în tăcere. Îi simțeam umerii tremurând sub haina prea subțire. Zăpada scârțâia sub pașii noștri, iar casele sătenilor păreau și mai reci și mai departe ca niciodată. Când am ajuns acasă, mama ne aștepta în prag, cu ochii roșii de oboseală și grijă.

— Nu ați găsit nimic? a întrebat ea, încercând să zâmbească. Am dat din cap că nu, iar Radu s-a aruncat în brațele ei, plângând cu sughițuri. Mama l-a strâns la piept și i-a șoptit ceva la ureche, dar eu nu am putut să mă apropii. M-am dus în camera mea, m-am trântit pe pat și am început să plâng. Nu pentru că mi-era foame, ci pentru că nu puteam să-i ajut pe ai mei.

În acea noapte, am stat trează, ascultând cum vântul bate în geamuri și cum tata tușește din ce în ce mai tare. M-am gândit la toate zilele în care eram fericiți, când tata venea acasă cu pâine caldă și ne povestea glume la cină. Acum, totul părea atât de departe. M-am ridicat din pat și am mers la el. Stătea întins, cu fața trasă și ochii închiși. I-am luat mâna în a mea.

— Tată, o să fie bine, i-am șoptit, dar nici eu nu credeam ce spun. El a deschis ochii și m-a privit lung.

— Ești puternică, Ana. Ai grijă de frații tăi, mi-a spus, apoi a închis ochii la loc.

A doua zi, am decis să fac ceva. Nu mai puteam să stau și să aștept. Am mers la domnul Popa, stăpânul fermei, și l-am rugat să mă lase să muncesc, chiar și pentru câteva felii de pâine. M-a privit lung, cu sprâncenele ridicate.

— Ești prea tânără pentru muncă grea, Ana. Dar dacă vrei să ajuți, poți să mă ajuți la curățenie și la îngrijit animalele, mi-a spus. Am acceptat fără să clipesc. În fiecare zi, după școală, mergeam la fermă, spălam podele, hrăneam găinile, curățam grajdul. Mâinile mi se umpluseră de bătături, dar nu-mi păsa. Seara, domnul Popa îmi dădea o pâine și câteva ouă. Le duceam acasă cu inima cât un purice, dar și cu o mândrie pe care nu o mai simțisem de mult.

Într-o zi, când mă întorceam de la fermă, am văzut-o pe tanti Maria în fața magazinului. M-a oprit din drum.

— Ana, știu că vă e greu. Dacă vreți, puteți veni să mă ajutați la magazin după-amiaza. Nu pot să vă dau bani, dar vă pot da pâine și ceva de-ale gurii, mi-a spus, evitând să mă privească în ochi. Am simțit cum mi se încălzește sufletul. Am acceptat imediat. Seara, când am ajuns acasă cu două pâini, mama a început să plângă.

— Nu vreau să-ți pierzi copilăria, Ana, mi-a spus, dar eu i-am zâmbit.

— Nu o pierd, mamă. O trăiesc altfel, i-am răspuns.

Zilele au trecut, iar viața noastră s-a schimbat încet. Tata s-a însănătoșit, iar mama a găsit un loc de muncă mai bun la oraș. Eu am continuat să muncesc, dar nu mă mai simțeam rușinată. Într-o zi, Radu a venit la mine cu ochii strălucind.

— Ana, știi ce? Când o să fiu mare, o să am o brutărie și o să dau pâine gratis la toți copiii flămânzi, mi-a spus. Am râs și l-am strâns în brațe.

Anii au trecut, iar povestea noastră a ajuns să fie cunoscută în tot satul. Oamenii au început să se ajute mai mult între ei, să nu mai întoarcă privirea când cineva avea nevoie. Eu am învățat că mândria nu ține de foame, dar nici nu trebuie să ne facă să ne pierdem demnitatea.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare câți copii din satele noastre trec prin ce am trecut noi? Și câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor sau să-l oferim, chiar și atunci când ne e cel mai greu?