Tăcerea mamei: Între frica de despărțire și povara unui diagnostic

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am șoptit, strângând foaia mototolită în palmă, cu ochii înroșiți de nesomn. Radu dormea liniștit în camera lui, iar Sorin, soțul meu, era la serviciu. În liniștea casei noastre dintr-un cartier de blocuri din Ploiești, simțeam cum fiecare secundă apasă pe umerii mei ca o piatră de moară.

Totul a început cu aproape un an în urmă, când educatoarea mi-a spus că Radu nu răspunde la fel ca ceilalți copii. „E mai retras, doamnă Ana, nu vorbește cu ceilalți, nu se joacă. Poate ar fi bine să mergeți la un specialist.” Am simțit atunci cum mi se taie picioarele. Am plecat acasă cu Radu de mână, încercând să-mi ascund lacrimile. Seara, când Sorin a venit acasă, am vrut să-i spun. Dar când l-am văzut obosit, cu cearcăne adânci și mirosind a motorină de la serviciu, am tăcut.

Zilele au trecut greu. Am început să mergem la specialiști, pe ascuns. Fiecare drum la București era o minciună nouă pentru Sorin: „Mergem la cumpărături”, „Am programare la dentist”. În sufletul meu creștea o vină uriașă. La fiecare consultație, medicii îmi vorbeau în termeni medicali pe care nu-i înțelegeam pe deplin: „tulburare de spectru autist”, „întârziere în dezvoltarea limbajului”.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Radu, am stat la masa din bucătărie cu mama mea. Ea a fost singura căreia i-am spus adevărul.

— Ana, trebuie să-i spui lui Sorin. Nu poți duce singură totul.
— Dacă pleacă? Dacă nu poate accepta? Dacă mă învinovățește?
— E tatăl copilului tău! Trebuie să știe!

Am plâns atunci ca un copil mic. Mama m-a ținut în brațe și mi-a șoptit că orice s-ar întâmpla, ea va fi lângă mine.

Sorin a început să observe că ceva nu e în regulă. Într-o seară, când Radu a făcut o criză și a început să țipe fără motiv aparent, Sorin a ridicat vocea:

— Ce are copilul ăsta? De ce nu vorbește ca ceilalți? Ce ai făcut cu el?

M-am blocat. Am vrut să-i spun totul, dar cuvintele mi-au murit pe buze. Am dat vina pe oboseală, pe stresul de la grădiniță. Sorin s-a închis în el și a început să stea tot mai mult la serviciu sau la barul din colț.

Într-o noapte, l-am găsit plângând în baie. Nu știa că-l văd. Atunci am înțeles că și el suferă, dar nu știe cum să arate asta.

Au urmat luni de tăcere între noi. Radu era centrul universului meu și al mamei mele. Mergeam la terapie, făceam exerciții acasă, îi citeam povești și îi cântam seara. Dar Sorin era tot mai absent.

Într-o zi, am primit diagnosticul scris: „Tulburare de spectru autist – nivel moderat”. Am stat ore întregi cu hârtia în mână. M-am uitat la poza noastră de familie din excursia la Sinaia: eu, Sorin și Radu zâmbind larg. Mi s-a părut o minciună crudă.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Sorin a venit acasă mai devreme decât de obicei. L-am rugat să stea jos.

— Sorin… trebuie să-ți spun ceva important despre Radu.

A tăcut și s-a uitat la mine cu ochii goi.

— De luni de zile merg cu el la specialiști. Azi am primit diagnosticul: are autism.

A urmat o liniște apăsătoare. Sorin s-a ridicat brusc și a ieșit din casă fără să spună nimic. Am rămas singură, tremurând de frică.

A doua zi nu s-a întors acasă. Mama m-a ajutat cu Radu și am încercat să mă țin tare pentru el. Seara târziu, Sorin a intrat pe ușă cu ochii roșii și fața brăzdată de lacrimi.

— De ce nu mi-ai spus? De ce ai dus totul singură?
— Mi-a fost frică… Mi-a fost frică să nu ne pierdem familia.
— Eu sunt tatăl lui! Cum ai putut crede că aș pleca?

Am plâns amândoi mult timp. Pentru prima dată după luni întregi, ne-am ținut în brațe fără cuvinte.

Au urmat zile grele. Sorin a avut nevoie de timp să accepte diagnosticul. A fost furios pe mine, pe medici, pe lume întreagă. Dar încet-încet a început să vină cu noi la terapie, să-l ajute pe Radu la teme simple, să-i citească povești.

Familia noastră nu mai e ca înainte. Suntem altfel acum: mai triști uneori, dar și mai uniți. Am pierdut prieteni care nu au înțeles prin ce trecem. Am câștigat însă curajul de a vorbi despre suferința noastră și despre cât de greu e să fii părinte de copil special într-o Românie care încă judecă și stigmatizează.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am tăcut atât de mult timp. Dacă nu cumva i-am făcut rău lui Radu sau lui Sorin prin tăcerea mea. Dar poate că fiecare mamă face ce poate ca să-și protejeze familia…

Oare câți dintre noi trăim cu frica asta? Câți părinți își ascund durerea doar ca să nu piardă iubirea celor dragi?