Tăcerea mamei: Între frica de despărțire și povara unui diagnostic

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să vin acasă și să simt că nu-mi spui ceva! De ce te uiți la mine ca și cum ai ascunde o crimă? vocea lui Mihai răsună în sufragerie, spartă de ecoul unui televizor lăsat pe mut. Mă uit la el, cu ochii roșii de nesomn, strângând în palmă hârtia mototolită pe care scrie „Tulburare de dezvoltare pervazivă – Radu Popescu”.

Îmi vine să țip, să-i spun totul, să mă eliberez. Dar nu pot. Îmi imaginez cum reacționează: Mihai, bărbatul care a crescut la țară, pentru care orice copil „trebuie să fie normal”, care nu a acceptat niciodată slăbiciunea. Dacă îi spun că băiatul nostru nu va fi niciodată ca ceilalți, că poate nu va merge la școală normal, că va avea nevoie de terapie ani la rând… Oare va rămâne? Sau va pleca, lăsându-mă singură cu Radu și cu vina mea?

Radu are șase ani. E frumos ca o dimineață de mai, cu ochii lui mari și negri, dar nu vorbește decât rar, în șoaptă. Nu se joacă cu ceilalți copii din bloc. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a întrebat într-o zi: „Maria, dar băiatul tău nu zice nimic? Să nu fie ceva la mijloc…” Am simțit cum mi se strânge inima. Am fugit cu el la doctori, am stat la cozi interminabile la Spitalul Obregia, am plâns în baie ca să nu mă vadă nimeni. Și într-o zi, doctorița mi-a pus diagnosticul în față. Am simțit că mi se rupe sufletul.

De atunci, fiecare zi e o minciună. Mihai vine acasă obosit de la muncă — lucrează la service-ul auto din cartier — și mă întreabă mereu: „Ce-a făcut băiatul azi? A zis ceva nou?” Eu îi spun că da, că a spus „mama” sau „tata”, că a desenat o casă la grădiniță. Dar adevărul e că Radu stă singur într-un colț și se uită la jucăriile lui fără să le atingă.

Într-o seară, după ce Mihai adoarme pe canapea cu telecomanda în mână, mă strecor în camera lui Radu. Îl privesc cum doarme cu ursulețul strâns la piept. Mă aplec lângă el și îi șoptesc: „Mami e aici. N-o să te lase niciodată.” Dar știu că nu e destul. Știu că trebuie să-i spun lui Mihai adevărul. Dar cum?

A doua zi dimineață, Mihai mă surprinde în bucătărie. — Maria, trebuie să vorbim. Ceva nu e în regulă cu Radu, nu-i așa? Nu mai pot să mă prefac că nu văd. De ce nu-mi spui?

Îmi tremură mâinile pe cana de cafea. — Mihai… Radu are nevoie de ajutor. Nu e ca ceilalți copii. Are o tulburare de dezvoltare…

Îl văd cum se schimbă la față. Se ridică brusc de pe scaun și lovește masa cu pumnul. — Ce-ai făcut? De ce n-ai spus nimic? Crezi că dacă ascunzi asta se rezolvă?

Plâng în hohote. — Mi-a fost frică! Mi-a fost frică să nu ne pierdem! Mi-a fost frică să nu-l respingi pe Radu!

Mihai tace mult timp. Se uită pe geam, apoi spre mine. — Nu știu dacă pot… Nu știu dacă sunt destul de puternic pentru asta.

În zilele care urmează, Mihai devine tot mai absent. Vine târziu acasă, nu mai vorbește cu mine decât strictul necesar. Radu simte tensiunea și devine și mai retras. Eu mă simt prinsă într-o capcană fără ieșire.

Mama mea mă sună într-o seară: — Maria, tu trebuie să fii tare pentru copilul tău! Nu te baza pe nimeni altcineva! Bărbații fug când e greu…

Dar eu încă sper. Încerc să-l conving pe Mihai să vină cu noi la terapie. Într-o sâmbătă dimineață îl implor: — Te rog, vino cu noi! Radu are nevoie de tine!

Mihai oftează adânc și acceptă fără tragere de inimă. La cabinetul psihologului, stăm toți trei pe o canapea mică. Psihologul îi explică lui Mihai ce înseamnă diagnosticul lui Radu și ce putem face împreună ca familie.

Pe drumul spre casă, Mihai e tăcut. La un moment dat spune: — Nu știu dacă pot să fiu tatăl de care are nevoie… Dar o să încerc.

În acea noapte adorm lângă Radu, ținându-l strâns în brațe. Știu că drumul nostru abia începe și că va fi greu. Dar pentru prima dată simt că nu mai sunt singură.

Uneori mă întreb: câți dintre noi alegem tăcerea din frică? Cât de mult ne costă să ascundem adevărul celor dragi? Poate curajul adevărat nu e să lupți singur, ci să ai încredere că împreună putem duce orice povară.