Tăcerea dintre noi: Povestea unei mame și a fiicei sale

— Nu vreau să te mai văd plângând pentru părul ăla! Ai înțeles? vocea mamei mele răsuna ca un ecou în bucătăria mică, cu pereții îngălbeniți de vreme. Era o dimineață de iarnă, iar aburul cafelei se ridica leneș între noi, ca o cortină care ne despărțea de ani buni. Mă uitam la ea, la coada ei groasă, împletită cu grijă și prinsă cu un elastic vechi, și nu-mi venea să cred că după atâta timp chiar avea de gând să o taie.

Mama mea, Lenuța, era cunoscută în tot satul pentru părul ei lung, negru ca abanosul, pe care nu-l tăiase niciodată de la 18 ani. Oamenii o opreau pe stradă să-l atingă, copiii se uitau la ea ca la o poveste vie. Pentru mine, însă, părul acela era mai mult decât un simbol – era o povară. Îmi amintesc cum mă certa când eram mică dacă mă jucam prea aproape de el sau dacă îi aduceam pieptenele greșit. „Părul e norocul femeii”, îmi spunea mereu. Dar eu vedeam cum se chinuia să-l spele, cum îl prindea strâns ca să nu-i încurce treburile prin casă, cum ofta când îl prindea accidental în ușă.

În acea dimineață, mama stătea la masă cu foarfeca în față, iar eu simțeam că mă sufoc. Tata murise cu doi ani înainte și de atunci parcă totul se destrămase între noi. Vorbeam doar despre lucruri practice: facturi, lemne pentru foc, ce mai trebuie cumpărat din oraș. Dar niciodată despre noi două.

— De ce acum? am întrebat-o cu voce stinsă.

A ridicat din umeri, fără să mă privească.

— M-am săturat. Nu mai pot. Mă doare capul de la el, mă trage în jos. Și oricum… nu mai are cine să-l admire.

Am simțit un nod în gât. Știam că se referă la tata. El îi spunea mereu că e „fata cu părul de aur”, chiar dacă părul ei era negru. Era felul lui de a o alinta.

— Poate ar trebui să mai aștepți… am încercat eu, dar vocea mi s-a frânt.

Mama s-a uitat brusc la mine, cu ochii umezi.

— Tu nu înțelegi! Toată viața am făcut ce au vrut alții. Am ținut părul ăsta pentru mama mea, apoi pentru taică-tău… Acum vreau să fac ceva pentru mine!

A izbucnit în plâns și am rămas amândouă tăcute minute bune. În mintea mea se derulau imagini din copilărie: cum stăteam pe scaun și o priveam cum își piaptănă părul lung până la genunchi, cum îi aduceam apă caldă să-l spele în lighean, cum îi țineam vârfurile ca să nu le atingă podeaua rece. Era ritualul nostru tainic, dar și sursa tuturor certurilor dintre noi.

— Ți-e rușine cu mine? m-a întrebat ea brusc.

— Nu! am răspuns prea repede. Dar adevărul era că uneori îmi doream să fie ca celelalte mame – cu păr scurt, vopsit, care mergeau la coafor și râdeau tare pe stradă. Mama era mereu retrasă, serioasă, prinsă între tradiții și griji.

A luat foarfeca și a ridicat-o spre coadă. Mâinile îi tremurau.

— Vrei să mă ajuți? a șoptit.

Am simțit că mi se oprește respirația. Am luat foarfeca și am început să tai încet, fir cu fir. Fiecare tăietură era ca o eliberare și o durere în același timp. Mama plângea în hohote și eu odată cu ea.

Când am terminat, părul ei ajungea abia până la umeri. S-a privit în oglinda mică de pe perete și a zâmbit printre lacrimi.

— Parcă sunt alt om…

În zilele care au urmat, mama părea mai ușoară, mai veselă. Mergea prin sat cu capul sus și nu se mai ascundea sub batic. Dar între noi rămânea o tăcere grea. Într-o seară, după ce am spălat vasele împreună, m-a întrebat:

— Tu ce ai vrea să schimbi la tine?

Am rămas blocată. Niciodată nu mă întrebase asta. Am simțit că mi se deschide o rană veche – dorința de a pleca din sat, de a-mi face viața altundeva, departe de ochii lumii și de povara tradițiilor.

— Aș vrea… să plec la oraș. Să încerc ceva nou.

Mama a oftat adânc.

— Știam că asta vrei. Dar mi-a fost frică să te las…

A urmat o discuție lungă despre visele mele, despre fricile ei și despre cât de greu e să rupi lanțurile trecutului. Am plâns amândouă din nou, dar de data asta lacrimile au spălat ceva între noi – poate vina, poate neputința.

În primăvară mi-am făcut bagajele și am plecat la București. Mama m-a condus până la autogară și m-a îmbrățișat strâns.

— Să nu uiți cine ești, mi-a spus ea printre lacrimi.

Acum, după doi ani, mă întorc acasă doar de sărbători. Mama are părul scurt și poartă rochii colorate. Eu lucrez într-o librărie și încă mă caut pe mine însămi printre rafturi pline de povești.

Uneori mă întreb: cât din ceea ce suntem vine din curajul de a ne schimba și cât din teama de a-i dezamăgi pe cei dragi? Oare ne putem elibera vreodată complet de trecut sau îl purtăm mereu cu noi, ca pe o coadă invizibilă?