Tăcerea dintre noi: Lupta unei mame pentru încrederea fiicei sale

— Irina, cu cine vorbești la telefon la ora asta? Glasul meu a sunat mai aspru decât intenționam, dar nu m-am putut abține. Era aproape miezul nopții, iar lumina slabă de sub ușa camerei ei mă făcea să simt că ceva nu e în regulă.

— E doar Ana, mama, răspunse ea, fără să mă privească. Dar am văzut cum și-a ascuns telefonul sub pernă, iar obrajii i s-au aprins.

M-am retras în bucătărie, cu inima bătându-mi nebunește. De când Irina împlinise șaisprezece ani, parcă nu o mai recunoșteam. Fetița mea veselă și deschisă devenise o adolescentă tăcută, mereu cu ochii în telefon și cu răspunsuri scurte. Soțul meu, Sorin, încerca să mă liniștească:

— Las-o, Livia, e vârsta la care toți copiii se schimbă. Nu poți controla totul.

Dar eu simțeam că trebuie să știu ce se întâmplă cu ea. Într-o zi, am găsit un bilet mototolit în buzunarul gecii ei: „Ne vedem la ora 5 la fântână. Te iubesc.” Semnat: Vlad. M-a cuprins o panică surdă. Cine era Vlad? De ce nu mi-a spus nimic?

Am încercat să vorbesc cu ea:

— Irina, ai un iubit?

A tăcut câteva secunde, apoi a ridicat din umeri:

— Nu e treaba ta.

M-a durut răspunsul ei ca o palmă peste față. Am simțit cum distanța dintre noi crește cu fiecare zi. Am început să o urmăresc fără să-mi dau seama: îi verificam telefonul când nu era acasă, îi citeam mesajele pe ascuns. Mă simțeam vinovată, dar frica era mai puternică decât orice remușcare.

Într-o seară, am văzut-o ieșind pe furiș din casă. Am urmărit-o de la distanță până în parcul din cartier. Lângă fântână, un băiat înalt, cu părul ciufulit și geacă de blugi, o aștepta. S-au îmbrățișat. Am simțit un nod în gât și lacrimile mi-au umplut ochii. Nu eram pregătită pentru momentul ăsta.

Când s-a întors acasă, am izbucnit:

— Cum poți să-mi faci una ca asta? Să minți și să te vezi pe ascuns cu băieți?

Irina a izbucnit la rândul ei:

— Pentru că nu ai avea niciodată încredere în mine! Orice ți-aș spune, tot ai crede că fac ceva rău!

A trântit ușa camerei și a lăsat în urmă un aer greu de tăcere și reproșuri nespuse. Sorin a încercat să mă liniștească din nou:

— Livia, nu poți ține copilul sub cheie. Dacă vrei să nu o pierzi de tot, trebuie să-i arăți că ai încredere în ea.

Dar cum să am încredere când lumea e plină de pericole? Când văd la știri fete dispărute sau păcălite de băieți fără scrupule? M-am gândit la mama mea, cât de strictă fusese cu mine și cât de mult am urât-o pentru asta. Și totuși, acum îi înțelegeam frica.

Zilele au trecut greu. Irina abia îmi mai vorbea. Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la ea:

„Mamă,
Știu că te temi pentru mine, dar nu pot trăi mereu cu frica ta pe umeri. Vlad nu e un pericol, e doar un băiat care mă face să râd când tu nu mă vezi plângând. Mi-aș dori să ai încredere în mine, nu să mă urmărești ca pe un infractor.”

Am plâns citind rândurile ei. Mi-am dat seama că am greșit. În dorința mea de a o proteja, am sufocat-o. Am decis să fac primul pas spre împăcare.

Seara aceea am așteptat-o cu prăjitura ei preferată și două cești de ceai cald.

— Irina, vreau să vorbim… fără reproșuri. Vreau să-l cunosc pe Vlad. Poate… poate am greșit că nu ți-am dat șansa să-mi povestești tu.

A privit spre mine neîncrezătoare, dar apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Mama… mi-a fost dor de tine.

Ne-am îmbrățișat strâns, ca odinioară. Nu știu dacă voi reuși vreodată să-mi înving toate fricile, dar știu că nu vreau să pierd legătura cu fiica mea.

Uneori mă întreb: oare cât de mult rău putem face din prea multă dragoste? Și câte mame ca mine au uitat că încrederea e cel mai prețios dar pe care îl putem oferi copiilor noștri?