Tăcerea din mine: Cum am supraviețuit cancerului și trădării celor dragi

— Nu putem să te ajutăm, Ana. Fiecare are viața lui.

Cuvintele Irinei, sora mea mai mare, au răsunat în telefon ca o sentință. Eram în bucătăria mică din apartamentul de la etajul patru, cu privirea pierdută printre cănile nespălate și lumina rece de februarie. Tocmai primisem diagnosticul: cancer la sân, stadiul II. Mă așteptam la lacrimi, la îmbrățișări, la promisiuni că nu voi fi singură. În schimb, am primit tăcere și un refuz politicos, dar rece ca gheața.

— Irina, nu vreau bani, doar să fii lângă mine la spital, am șoptit, cu vocea tremurândă.

— Ana, nu pot. Copiii, serviciul, știi cum e… Și, sincer, nu cred că aș putea să fac față. Îmi pare rău.

A închis. Am rămas cu telefonul în mână, ascultând tonul de ocupat, ca și cum aș fi putut să-l transform în altceva. Într-o speranță. Într-o mângâiere. Dar nu. Era doar tăcere. O tăcere care a început să crească în mine, să-mi umple fiecare colț al sufletului.

Mama era departe, la țară, bolnavă și ea. Tata murise demult. Fratele meu, Radu, nu mi-a răspuns la niciun mesaj. Prietenii? Majoritatea s-au evaporat în momentul în care am pomenit cuvântul „cancer”. Parcă devenisem contagioasă, un pericol de care trebuia să te ferești.

În zilele următoare, am mers singură la spital. Holurile miroseau a dezinfectant și a teamă. Am stat pe un scaun de plastic, cu dosarul medical în brațe, privind chipurile obosite ale altor femei. Unele erau însoțite de soți, de fiice, de surori. Eu eram singură. O asistentă m-a întrebat:

— Nu te așteaptă nimeni?

Am dat din cap că nu. Mi-a zâmbit trist și mi-a strâns mâna. Atât. Pentru câteva secunde, am simțit că nu sunt invizibilă.

Chimioterapia a început repede. Primele ședințe au fost un coșmar. Mă uitam în oglindă la părul care începea să cadă, la ochii umflați, la pielea palidă. Mă simțeam ca o străină în propriul corp. Într-o seară, am găsit curajul să-l sun pe Radu.

— Radu, am nevoie de tine. Nu pot să fac față singură.

— Ana, am și eu problemele mele. Nu pot să vin la București acum. Poate mai târziu, când se liniștesc lucrurile la muncă.

Am închis fără să mai spun nimic. M-am prăbușit pe podea și am plâns până am adormit. M-am trezit cu obrajii lipiți de gresie și cu un gol imens în piept.

Zilele s-au transformat în săptămâni. Am învățat să mă descurc singură: să-mi fac cumpărăturile, să-mi gătesc, să-mi administrez medicamentele. Uneori, vecina de la trei, tanti Maria, îmi aducea o supă caldă sau mă întreba dacă am nevoie de ceva. Era singura care părea să observe că exist.

Într-o zi, la spital, am cunoscut-o pe Mihaela. Avea 29 de ani, cu zece mai tânără decât mine, și trecea prin același coșmar. Ne-am așezat pe o bancă în curtea spitalului și am început să vorbim.

— Și tu ești singură? m-a întrebat ea.

— Da. Familia mea… nu vrea să se implice.

— La mine e la fel. Mama nu vrea să știe, tata e plecat în Italia. Prietenii s-au speriat. Parcă am devenit invizibilă.

Am râs amar amândouă. Din ziua aceea, Mihaela a devenit sprijinul meu. Ne sunam înainte de fiecare ședință de chimioterapie, ne încurajam, ne plângeam una alteia. Într-o seară, după o zi grea, am mers la ea acasă și am băut ceai pe balcon, privind luminile orașului.

— Știi ce e cel mai greu? a spus Mihaela. Nu boala. Ci faptul că oamenii pe care îi iubești cel mai mult te lasă baltă când ai cea mai mare nevoie de ei.

Am dat din cap. Știam exact ce simte.

Într-o zi, Irina m-a sunat. Era aproape Paștele.

— Ana, am vorbit cu mama. Poate ar trebui să vii la țară să te mai refaci.

— Acum vrei să mă vezi? După luni de tăcere?

— Nu fi nedreaptă. Și noi avem probleme. Nu e ușor nici pentru noi.

— Pentru voi? Dar pentru mine?

A urmat o tăcere lungă. Am închis. Nu mai aveam putere să explic, să cer, să sper.

Operația a venit ca o eliberare. Am intrat în sala de operații cu inima cât un purice, dar cu gândul că, orice s-ar întâmpla, nu mai pot pierde nimic. După operație, Mihaela a venit cu o floare și o carte. Am plâns amândouă, fără cuvinte.

Lunile au trecut. Am început să mă simt mai bine, să ies din casă, să merg la plimbare prin parc. Mihaela a terminat și ea tratamentul. Am sărbătorit împreună, cu o prăjitură și un ceai, în bucătăria mea mică.

Familia? Irina m-a sunat din când în când, cu vorbe goale. Radu mi-a trimis un mesaj de Crăciun: „Sper că ești bine.” Atât. Mama a rămas la țară, prea bolnavă ca să se deplaseze.

Am învățat să nu mai aștept nimic de la nimeni. Să mă bazez pe mine și pe oamenii care chiar vor să fie acolo, chiar dacă nu sunt din sângele meu.

Uneori mă întreb: de ce ne trădează cei pe care îi iubim cel mai mult? De ce e atât de greu să fii aproape de cineva când are nevoie? Poate că răspunsul nu există. Dar știu sigur că, din tăcerea aceea care m-a învăluit, am ieșit mai puternică.

Poate că nu familia de sânge contează cel mai mult, ci familia pe care ți-o alegi. Voi ce credeți? Ați trecut vreodată printr-o astfel de trădare?