„Sunt doar un bancomat pentru familia mea?” – Povestea mea despre sacrificiu, dor și lupta pentru respect

— Iar ai întârziat cu banii, mamă! Ce vrei să fac, să mă duc la vecini să cer? vocea Ioanei răsună în telefon, tăioasă, fără urmă de recunoștință. Mă uit la ceas. E trecut de miezul nopții în Roma, dar acasă e deja dimineață. Mă doare capul de oboseală și dor. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau să par slabă.

— Ioana, am avut o lună grea… Știi că doamna la care lucrez a fost bolnavă și nu mi-a dat banii la timp. Dar mâine trimit tot, promit!

— Da, da… mereu ai o scuză! Nici nu știi cât de greu e aici fără tine! Nici nu-ți pasă!

Închid telefonul încet, ca să nu audă colegele din cameră cum îmi tremură vocea. Mă uit la poza fetelor mele, pusă pe noptieră: Ioana și Larisa, zâmbind larg la serbarea de la școală. Erau mici atunci, le țineam strâns în brațe și le promiteam că voi face orice ca să aibă o viață mai bună. Și am făcut. Am plecat din satul nostru din Bacău când Larisa avea doar șase ani. Am lăsat totul în urmă: casa, părinții bătrâni, prietenii, chiar și pe Vasile, soțul meu care n-a înțeles niciodată de ce trebuie să muncesc eu „la străini”.

Primii ani în Italia au fost un coșmar. Dormeam pe o saltea subțire într-o cameră cu alte trei femei. Spălam bătrâni, schimbam scutece, suportam umilințe și dorul de acasă mă rodea ca o boală. Dar în fiecare lună trimiteam bani acasă. Pentru hainele fetelor, pentru facturi, pentru ca ele să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit eu când eram copil.

La început, scrisorile lor erau pline de dor: „Mami, vino acasă! Ne e dor de tine!” Apoi au început să ceară: „Mami, vreau telefon nou”, „Mami, Larisa are nevoie de bani pentru excursie”, „Mami, ne trebuie bani pentru renovare”. Am trimis mereu. Am muncit dublu, am renunțat la haine noi, la ieșiri cu prietenele. Totul pentru ele.

Când am venit acasă după cinci ani, le-am găsit schimbate. Ioana era adolescentă, mă privea cu răceală și îmi vorbea ca unei străine. Larisa nu mai voia să doarmă cu mine în pat. Vasile era tot mai distant, iar mama lui îmi spunea mereu: „Ai lăsat copiii fără mamă! Banii nu țin loc de dragoste!”

Am încercat să recuperez timpul pierdut: le-am dus la mare, am gătit mâncărurile lor preferate, am stat nopți întregi ascultându-le problemele. Dar parcă între noi era un zid invizibil. Oricât încercam să mă apropii de ele, simțeam că nu mai sunt mama lor, ci doar cineva care aduce bani.

Anii au trecut. Ioana a intrat la facultate la București. Larisa a terminat liceul și s-a angajat la un magazin din oraș. Eu am rămas tot în Italia. Acum trimit bani pentru chiria Ioanei, pentru ratele Larisei la mașină, pentru medicamentele lui Vasile care s-a îmbolnăvit între timp.

În fiecare lună primesc mesaje cu liste: „Mami, mai trebuie 500 de lei”, „Mami, s-a stricat frigiderul”, „Mami, Larisa are nevoie de bani pentru dentist”. Uneori nici nu-mi răspund la telefon dacă nu trimit banii la timp.

Într-o seară, după o zi grea la muncă, am sunat-o pe Larisa:

— Larisa, mi-e dor de tine… Poate vii să mă vizitezi vara asta?

— Nu știu dacă pot… Am treabă multă aici. Și oricum… ce să fac acolo? Tu muncești toată ziua.

— Dar… mi-ar plăcea să stăm împreună măcar câteva zile…

— Mamă… hai că te sun eu când pot. Acum trebuie să plec.

Am rămas cu telefonul în mână și cu lacrimile curgând pe obraji. M-am întrebat atunci: oare am greșit? Oare sacrificiul meu a distrus legătura dintre noi? Am vrut să le ofer tot ce n-am avut eu: siguranță, șanse la educație, confort. Dar am pierdut ce era mai important: apropierea sufletească.

Când am venit acasă de Crăciun anul trecut, casa era rece și tăcută. Ioana era plecată cu prietenii ei. Larisa stătea pe telefon toată ziua. Vasile abia dacă m-a întrebat ce mai fac. Am gătit sarmale și cozonaci ca pe vremuri, dar nimeni nu s-a așezat cu mine la masă.

În Ajunul Crăciunului am încercat să vorbesc cu fetele:

— Fetelor… știu că n-am fost lângă voi cât ați crescut. Dar am făcut totul din dragoste pentru voi. Aș vrea să fim din nou o familie…

Ioana m-a privit scurt:

— Mamă… tu ai ales să pleci. Noi ne-am descurcat cum am putut.

Larisa a oftat:

— Nu poți cumpăra timpul pierdut cu bani…

Am simțit atunci că tot ce am construit s-a prăbușit într-o clipă. Am vrut să le strig că nu aveam de ales! Că dacă rămâneam acasă poate nu aveau nici măcar strictul necesar! Dar m-am oprit. Poate că nici ele nu au avut de ales.

Acum stau singură în camera mea din Roma și mă întreb: oare sunt doar un bancomat pentru familia mea? Oare voi reuși vreodată să recâștig dragostea și respectul fetelor mele? Sau sacrificiul meu va rămâne pentru totdeauna o rană între noi?

Voi ce ați face în locul meu? Credeți că dragostea se poate reconstrui după atâția ani de absență? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?