Sunt cu adevărat o soacră rea? Povestea mea despre dragoste, pierdere și neînțelegeri

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te văd cum intri peste noi în fiecare zi, ca și cum casa asta ar fi tot a ta! Irina a ridicat vocea atât de tare încât am simțit cum mi se strânge inima. Stătea în mijlocul bucătăriei, cu mâinile în șolduri, iar ochii ei verzi mă priveau cu o ură pe care nu o recunoșteam. Vlad, fiul meu, stătea la masă, cu privirea în farfurie, tăcând ca de obicei.

M-am simțit mică, inutilă. Am vrut să-i răspund, să-i spun că nu vreau decât să-i ajut, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Am privit spre Vlad, așteptând să spună ceva, orice. Să mă apere. Să spună că sunt mama lui și că nu merit să fiu tratată așa. Dar el a rămas tăcut, ca un copil prins între două focuri.

Nu știu când s-a rupt totul între mine și Irina. Poate atunci când s-au mutat la mine după ce au pierdut apartamentul din cauza ratelor prea mari. Poate când am început să gătesc pentru ei, să spăl hainele lui Vlad, să mă implic prea mult. Sau poate când am început să-i spun Irinei cum să crească fetița lor, Mara. Dar nu am făcut-o din răutate! Doamne, nu! Am vrut doar să-i ajut, să le fie mai ușor. Dar Irina a văzut în fiecare gest al meu o insultă, o dovadă că nu o consider suficient de bună pentru fiul meu.

— Vlad, spune-i ceva mamei tale! Nu vezi că nu mai avem intimitate? Că nu mai suntem o familie? Irina aproape că plângea acum. Mara se juca pe covor cu păpușa ei și se uita la noi cu ochii mari și speriați.

Vlad a ridicat privirea spre mine pentru o clipă. Am văzut acolo oboseală și vinovăție. — Mamă… poate ar trebui să ne lași puțin spațiu…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care am crescut singură un copil după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Eu, care am muncit douăzeci de ani la croitorie ca să nu-i lipsească nimic lui Vlad. Eu, care am renunțat la tot pentru el. Acum trebuia să mă dau la o parte? Să devin o străină în propria mea casă?

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. M-am dus în camera mea și am plâns în pernă ca o adolescentă rănită. M-am întrebat: unde am greșit? De ce nu mă mai iubește fiul meu? De ce nu pot fi acceptată de nora mea?

În zilele următoare am încercat să stau cât mai mult în camera mea. Ieșeam doar când era nevoie. Îmi ascundeam lacrimile și zâmbetul fals atunci când mă întâlneam cu Mara pe hol. Fetița venea uneori la mine și mă întreba: — Bunico, de ce ești tristă?

Nu știam ce să-i răspund. Cum să-i explic unui copil de cinci ani că oamenii mari se rănesc fără să vrea?

Sâmbătă seara, când Vlad și Irina au ieșit la cumpărături, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la Irina. Scrisul ei era apăsat:

„Maria,
Știu că ai intenții bune, dar simt că nu mai pot respira aici. Vreau să fiu soție și mamă după regulile mele, nu după ale tale. Te rog, lasă-ne spațiu. Nu vreau să ajungem să ne urâm.”

Am citit scrisoarea de trei ori. M-am simțit ca un intrus în propria viață. Am început să mă gândesc serios dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva am sufocat totul din dragoste.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu Vlad. L-am chemat în camera mea.

— Vlad, spune-mi sincer: vrei să plec? Vrei să vă las casa?

El a oftat adânc.
— Mamă… nu vreau să pleci, dar nici nu mai pot trăi așa. Irina e tot mai nervoasă, Mara simte tensiunea… Eu mă simt prins la mijloc.

— Dar tu? Tu ce vrei?

A tăcut mult timp.
— Vreau liniște… Vreau să fim toți fericiți.

Am simțit că nu mai am loc aici. Am început să caut anunțuri de chirie pentru o garsonieră mică la marginea orașului. Mi-am strâns câteva haine într-o valiză veche și am lăsat pe pat poza cu Vlad mic, ținându-mă de mână.

Înainte să plec, Mara a venit la mine și m-a îmbrățișat strâns.
— Bunico, te iubesc! Să vii la mine!

Am plâns iar. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Acum stau singură într-o cameră rece și mă întreb dacă dragostea unei mame poate fi vreodată prea mult. Dacă sacrificiul meu a fost zadarnic sau dacă pur și simplu a venit vremea să-l las pe Vlad să-și trăiască viața după regulile lui.

Oare chiar sunt eu soacra cea rea? Sau doar o mamă care nu știe când trebuie să se retragă? Voi ce credeți?