Sub Același Acoperiș: Războiul Meu cu Soacra

— Irina, iar ai lăsat vasele nespălate în chiuvetă! Ți-am spus de atâtea ori că nu suport dezordinea!
Vocea doamnei Viorica răsună ca un tunet în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc între două tabere.
— Mamă, las-o, te rog… Am spălat eu aseară, poate au rămas doar două farfurii…
— Nu e vorba doar de vase, Vlad! E vorba de respect! De cum se ține o casă!
M-am simțit din nou mică, strivită sub greutatea privirii ei. În fiecare zi, aceeași poveste: orice făceam era greșit. Dacă găteam, nu era destul de gustos. Dacă făceam curat, nu era destul de bine. Dacă tăceam, eram considerată rece. Dacă răspundeam, eram obraznică.

Când m-am mutat aici, în apartamentul lor din cartierul Drumul Taberei, credeam că va fi doar pentru câteva luni, până strângem bani pentru un avans la o garsonieră. Dar lunile s-au transformat în ani, iar fiecare zi a devenit o bătălie surdă pentru un colț de liniște. Vlad lucra mult, iar eu încercam să mă adaptez la regulile nescrise ale casei. Doamna Viorica avea obiceiuri vechi: totul trebuia să fie la locul lui, masa la aceeași oră, televizorul dat încet după ora opt. Orice abatere era taxată cu o remarcă tăioasă.

— Irina, tu nu vezi că Vlad a slăbit? Nu-i mai faci nimic bun de mâncare! Pe vremea mea, bărbații erau îngrijiți ca niște regi!

Îmi mușcam buzele să nu răspund. Vlad mă strângea uneori de mână pe sub masă, dar rareori avea curaj să-i țină piept mamei lui. Știam că o iubește și că îi datorează totul după ce tatăl lui a murit când el era mic. Dar eu? Eu unde eram în ecuația asta?

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă — lucrez ca educatoare la o grădiniță din cartier — am găsit-o pe doamna Viorica răscolind prin dulapurile mele.

— Ce faci acolo? am întrebat cu voce tremurată.

— Caut niște prosoape curate. Dar văd că ai hainele împrăștiate peste tot! Nu ți-am spus să nu ții lucruri inutile?

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Sunt lucrurile mele! Poate ar trebui să-mi respectați intimitatea!

A ridicat din sprâncene și a ieșit fără să spună nimic. Seara aceea a fost una dintre cele mai grele: Vlad a încercat să mă liniștească, dar eu plângeam în pernă ca un copil pedepsit pe nedrept.

A doua zi dimineață, când am ieșit din cameră, am găsit pe masă o farfurie cu mâncare rece și un bilet: „Poate azi ai timp să faci ordine.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva problema era la mine. Poate nu eram destul de bună pentru familia lor. Poate nu meritam dragostea lui Vlad. Dar apoi îmi aminteam de serile noastre împreună, când râdeam și visam la casa noastră micuță, cu pereți albi și ferestre mari.

Într-o duminică, când părea că totul s-a liniștit, am auzit-o pe doamna Viorica vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce să mă mai fac cu fata asta. Parcă e o străină în casa mea. Nu știe să fie gospodină, nu știe să fie soție… Vlad merita mai mult.

M-am prăbușit pe pat și am plâns până am adormit. Când m-am trezit, Vlad era lângă mine.

— Irina, te rog… Hai să nu mai plângi. O să găsim o soluție.

— Care? Să plec? Să divorțăm? Să mă prefac că nu mă doare?

A tăcut. Și tăcerea lui a durut mai tare decât orice ceartă.

Au trecut luni de zile în care am încercat să evit conflictele. Am făcut curat mai des, am gătit rețete noi, am zâmbit chiar și când sufletul îmi era gol. Dar nimic nu era suficient.

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și blocul mirosea a cozonac proaspăt scos din cuptor, am avut cea mai mare ceartă dintre toate.

— Irina, tu nu vezi că Vlad nu mai e fericit? De când ai venit tu în casa asta, totul s-a schimbat!

— Poate pentru că nu mă simt binevenită! Poate pentru că nu pot respira fără să fiu judecată!

Vlad a încercat să intervină:

— Mamă, te rog… Ajunge!

Dar doamna Viorica a izbucnit în lacrimi:

— Eu v-am crescut pe amândoi! Și acum sunt singură în propria mea casă!

Atunci am înțeles: nu era doar despre mine sau despre ea. Era despre frică — frica ei de a rămâne singură și frica mea de a nu fi niciodată suficient de bună.

În acea noapte am stat trează mult timp și m-am gândit la viitorul nostru. Oare câte familii din România trăiesc același coșmar tăcut? Câte femei își sacrifică liniștea pentru dragoste? Și câți bărbați rămân blocați între două iubiri imposibile?

A doua zi i-am spus lui Vlad:

— Trebuie să plecăm. Ori găsim o soluție împreună, ori mă pierzi pentru totdeauna.

Nu știu ce va urma. Poate vom reuși să ne găsim locul nostru sau poate drumurile noastre se vor despărți aici. Dar știu că merit să fiu iubită fără să lupt zilnic pentru dreptul meu la fericire.

Oare câți dintre voi v-ați simțit vreodată străini în propria casă? Ce ați face dacă ar trebui să alegeți între dragoste și liniște sufletească?