Sub același acoperiș: Povestea unei familii sfâșiate de lăcomie

— Nu mai pot, Mihai! Nu pot să o las acolo, să înghețe ca un câine! am izbucnit eu, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam pe geam spre magazia din fundul curții. Era trecut de miezul nopții, iar zăpada cădea în valuri groase peste satul nostru din Bărăgan. Soțul meu, Mihai, stătea la masă cu capul în mâini, copleșit de neputință.

— Știi bine că Sorin nu vrea să audă de ea. Dacă o aducem aici, ne vom certa cu toți… a șoptit el, dar ochii lui trădau aceeași durere ca a mea.

Am ieșit afară fără să mai aștept răspuns. Am găsit-o pe Maria, mama lui Mihai, învelită cu o pătură subțire, cu ochii pierduți și mâinile încleștate pe o cană goală. Mirosea a mucegai și a singurătate. Când m-a văzut, a început să plângă încet, ca un copil pedepsit pe nedrept.

— Hai, mamă Maria, vii cu mine. Nu te mai las aici niciun minut! am spus hotărâtă.

În acea noapte am simțit că fac ceea ce trebuie. Dar nu știam că gestul meu avea să deschidă o rană veche în familia noastră — una care nu s-a mai vindecat niciodată.

A doua zi dimineață, telefonul a sunat isteric. Era Sorin.

— Ce-ai făcut, Ivona? Cum ți-ai permis să o iei pe mama fără să mă întrebi? striga el atât de tare încât am ținut telefonul la distanță.

— Sorin, era să moară de frig! Nu puteam să o las acolo!

— Nu e problema ta! Dacă voia să stea la noi, trebuia să ne spună! Camelia e furioasă, zice că iar vă băgați unde nu vă fierbe oala!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ani de zile relația dintre Mihai și Sorin era tensionată. Totul a început după ce tatăl lor a murit și a lăsat casa bătrânească pe numele amândurora. Sorin și Camelia au vrut să vândă totul și să împartă banii. Mihai nu a fost de acord — voia ca mama lui să aibă unde să stea până la sfârșitul vieții.

De atunci, fiecare Crăciun era un câmp de luptă. Fiecare aniversare se transforma într-o discuție despre bani și dreptate. Maria încerca să-i împace, dar era prinsă la mijloc ca o frunză între două furtuni.

După ce am adus-o la noi, Sorin și Camelia au rupt orice legătură. Nu ne-au mai sunat niciodată. Nici măcar când Maria s-a îmbolnăvit grav și am stat nopți întregi lângă patul ei, schimbându-i compresele și rugându-mă să nu moară cu regretul că fiii ei nu se vor mai împăca.

Într-o seară, când Maria abia mai putea vorbi, m-a prins de mână:

— Ivona… spune-i lui Sorin că-l iert… și că-l iubesc… orice ar fi făcut…

Am plâns atunci ca niciodată. Am încercat să-l sun pe Sorin. Mi-a răspuns Camelia:

— Nu avem ce discuta. Să vă descurcați singuri! Și să nu vă gândiți că veți rămâne cu casa!

După ce Maria s-a stins, Mihai s-a închis în el. Mergea zilnic la cimitir și vorbea cu ea ca și cum ar fi fost vie. Eu încercam să țin casa întreagă — dar liniștea apăsătoare mă făcea să simt că trăim printre ruinele unei familii care odinioară râdea împreună la aceeași masă.

Au trecut luni. Într-o zi am primit o citație: Sorin ne dădea în judecată pentru succesiune. Voia partea lui din casă — chiar dacă nu mai trecuse pe acolo de ani buni.

— Nu-i pasă decât de bani! a urlat Mihai într-o noapte, trântind paharul de perete. — Pentru el mama a fost doar o povară!

Nu știam ce să-i spun. Îl vedeam cum se topește pe zi ce trece — nu doar din cauza pierderii mamei, ci și pentru că fratele lui alesese banii în locul familiei.

Procesul a durat aproape un an. Avocați, martori, acte peste acte — totul pentru o casă veche care nu valora nici jumătate cât amintirile din ea. În sala de judecată l-am văzut pe Sorin privind în gol, cu ochii goi și fața împietrită. Camelia îi șoptea mereu ceva la ureche.

Când judecătorul a dat verdictul — casa urma să fie vândută și banii împărțiți — Mihai a ieșit fără să spună un cuvânt. În acea seară mi-a spus:

— Nu mai am frate. Și nici casă. Doar amintiri care dor.

Am vândut totul și ne-am mutat într-un apartament mic la oraș. Viața merge înainte — dar rana rămâne.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am intervenit atunci. Dacă nu cumva gestul meu a grăbit destrămarea unei familii care oricum era pe marginea prăpastiei.

Dar apoi îmi amintesc privirea Mariei în acea noapte geroasă — și știu că nu puteam face altfel.

Mă uit la Mihai cum adoarme greu în fiecare seară și mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului nostru? Și cât de mult suntem dispuși să pierdem pentru ceea ce credem că ni se cuvine?