Sub același acoperiș: Când maternitatea devine povară

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! — am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad urla din pătuțul lui, iar eu simțeam că mă prăbușesc sub greutatea oboselii. Era a treia noapte la rând când nu dormisem nici măcar două ore legate. Radu stătea pe marginea patului, cu ochii roșii de la epuizare, dar și de la nervi.

— Și ce vrei să fac? Să nu mai merg la muncă? Să stau acasă cu voi? — a răspuns el, ridicând tonul, de parcă vina pentru tot haosul ar fi fost doar a mea.

M-am prăbușit pe podea, lângă pătuțul lui Vlad, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji. M-am simțit atât de singură, de parcă întreaga lume se restrânsese la camera aceea mică din apartamentul nostru din București. M-am întrebat atunci, pentru prima dată cu adevărat: dacă așa arată fericirea despre care toată lumea vorbește când ai un copil, de ce mă simt atât de pierdută?

Când am rămas însărcinată, totul părea ca într-un vis. Mama îmi spunea mereu: „O să vezi, Irina, nimic nu se compară cu dragostea pentru copilul tău.” Prietenele îmi trimiteau poze cu bebelușii lor zâmbitori și îmi povesteau cât de minunate sunt primele luni. Dar nimeni nu mi-a spus cât de greu e să te simți captivă în propriul corp, să nu mai recunoști femeia din oglindă, să te temi că nu vei mai fi niciodată tu însăți.

Primele săptămâni după naștere au fost un șoc. Vlad plângea aproape tot timpul. Nu voia sân, nu voia biberon, nu voia să doarmă decât dacă îl legănam ore întregi. Radu încerca să mă ajute, dar după două zile s-a întors la serviciu și totul a rămas pe umerii mei. Mama venea uneori să mă ajute cu mâncarea sau curățenia, dar în rest eram singură cu un copil care părea să nu se liniștească niciodată.

Într-o zi, după o noapte albă, am adormit pe canapea cu Vlad în brațe. M-am trezit brusc la sunetul telefonului — era mama.

— Irina, ai mâncat ceva azi?

— Nu știu… cred că nu… — am bâiguit.

— Nu poți continua așa! Trebuie să ai grijă de tine!

Dar cum să am grijă de mine când abia reușeam să-l țin pe Vlad în viață? M-am uitat la mine: părul nespălat, pijamaua murdară, ochii umflați. Unde dispăruse Irina care râdea la glumele lui Radu? Care ieșea cu prietenele la cafea? Care visa la vacanțe și planuri mari?

Radu venea acasă târziu și tot mai tăcut. Îl vedeam cum se uită la mine cu milă sau poate cu dezamăgire. Într-o seară, după ce Vlad adormise pentru prima dată înainte de miezul nopții, am încercat să vorbesc cu el.

— Radu, eu… nu mai pot. Simt că mă sufoc. Parcă nu mai sunt eu.

— Și eu sunt obosit, Irina! Nu vezi că trag și eu cât pot? Dar cineva trebuie să aducă bani în casă!

— Nu despre bani e vorba! E despre noi… despre mine… despre faptul că nu mă mai recunosc!

A tăcut. Apoi s-a ridicat și a plecat în dormitor fără să spună nimic. Am rămas singură în sufragerie, cu un nod în gât și o senzație de gol care mă rodea pe dinăuntru.

Zilele au început să semene una cu alta: plânsul lui Vlad, liniștea apăsătoare dintre mine și Radu, vizitele scurte ale mamei. Prietenele mele au început să mă sune tot mai rar; probabil nu știau ce să-mi spună sau poate le era teamă să nu le molipsesc cu tristețea mea.

Într-o zi, când Vlad avea aproape patru luni, am avut un moment de panică. Îl țineam în brațe și m-am gândit: „Dacă îl scap? Dacă îi fac rău fără să vreau?” M-am speriat atât de tare încât am sunat-o pe mama plângând:

— Mamă, cred că nu sunt o mamă bună! Cred că nu merit copilul ăsta!

Mama a venit imediat. M-a luat în brațe și mi-a spus:

— Irina, toate mamele trec prin asta. Dar trebuie să ceri ajutor! Nu e rușine să recunoști că e greu.

Am început atunci să caut pe internet despre depresia postnatală. Am citit povești ale altor femei care simțeau exact ca mine. Am găsit un grup de sprijin online și am început să scriu acolo despre ce simt. Pentru prima dată după mult timp, cineva mi-a răspuns: „Nu ești singură.”

Încet-încet am început să vorbesc mai deschis cu Radu. La început nu înțelegea — „Ești prea sensibilă”, îmi spunea — dar apoi a venit cu mine la un psiholog de familie. A fost greu să ne recunoaștem greșelile unul altuia; el se simțea exclus din relația mea cu Vlad, eu mă simțeam abandonată.

Au urmat luni de încercări și eșecuri. Am avut zile când am vrut să plec de acasă și zile când am simțit că pot muta munții din loc doar pentru un zâmbet al lui Vlad. Relația cu Radu s-a schimbat: uneori ne certam mai rău ca înainte, alteori reușeam să fim din nou aproape.

Acum Vlad are un an și jumătate. Încă sunt zile când mă simt copleșită sau când plâng fără motiv. Dar am învățat că nu trebuie să fiu perfectă — nici ca mamă, nici ca soție. Am învățat să cer ajutor și să accept că vulnerabilitatea nu e o rușine.

Mă uit la Vlad cum doarme liniștit și mă întreb: Oare câte mame trăiesc aceeași poveste în tăcere? De ce ne e atât de greu să recunoaștem că uneori maternitatea doare? Poate dacă am vorbi mai deschis despre asta, am fi mai puțin singure.