Strigătul pe care nu l-a auzit nimeni

— Mamă, nu mai avem nici măcar pâine. Ce facem? vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Mama se uita la mine cu acea privire obosită, dar încăpățânată, pe care o avea de fiecare dată când viața ne mai dădea o lovitură.

— O să găsim o soluție, Irina. Întotdeauna găsim, nu-i așa? Dar vocea ei era doar o umbră a speranței.

Radu, fratele meu mai mic, stătea pe canapea, cu mâinile strânse în poală. De când a avut accidentul la 12 ani și a rămas paralizat, lumea noastră s-a micșorat la dimensiunea acestui apartament cu două camere. Tata ne-a părăsit la scurt timp după aceea, incapabil să ducă greutatea. Mama s-a angajat ca femeie de serviciu la o școală din cartier, dar banii abia ne ajungeau pentru medicamentele lui Radu.

În acea seară geroasă de ianuarie, frigul pătrundea prin geamurile vechi. Îmi era rușine să recunosc, dar nu mai aveam nimic de mâncare. Am privit spre ușa apartamentului nostru și m-am gândit la domnul Dobre – vecinul de la etajul 4. Toată lumea știa că are bani: conducea un BMW negru și primea pachete scumpe aproape zilnic. Dar nimeni nu-l vedea vreodată zâmbind sau vorbind cu cineva.

— Mă duc la domnul Dobre, am spus hotărâtă.

— Nu! a sărit mama. Nu vreau să ne facem de râs. O să creadă că suntem niște cerșetori!

— Mamă, nu mai avem de ales! Radu are nevoie de pastilele alea! Am ieșit pe hol înainte să mă răzgândesc.

Am urcat scările cu inima cât un purice. Am bătut timid la ușa lui. După câteva secunde, s-a deschis și domnul Dobre a apărut în prag, îmbrăcat într-un halat scump.

— Da? Ce vrei? m-a întrebat sec.

— Bună seara… Îmi pare rău că deranjez… Am nevoie de ajutor… Fratele meu e bolnav și… Nu mai avem bani pentru medicamente sau mâncare…

M-a privit lung, fără să spună nimic. M-am simțit mică și murdară sub privirea lui rece.

— Și ce vrei de la mine?

— Orice… Orice puteți să ne dați…

A oftat și a închis ușa fără un cuvânt. Am rămas în fața ușii câteva secunde, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. Am coborât scările plângând.

Când am ajuns acasă, mama m-a luat în brațe.

— Nu-i nimic, Irina. O să trecem noi și peste asta…

A doua zi dimineață, cineva a bătut la ușă. Era domnul Dobre, cu o pungă mare plină cu alimente și o cutie cu medicamente.

— Nu vreau să văd pe nimeni din familia voastră cerșind pe la uși. Luați astea și nu mai veniți niciodată la mine! a spus răstit.

Mama a vrut să-i mulțumească, dar el a plecat fără să mai spună nimic.

În zilele următoare, am simțit privirile vecinilor pe spatele nostru. Se zvonea că suntem niște profitori, că mama ar fi avut o relație cu domnul Dobre pentru bani. Radu a început să plângă noaptea, spunând că din cauza lui suferim toți.

Într-o seară, l-am găsit pe Radu scriind o scrisoare:

„Mamă, Irina, dacă n-aș fi fost eu bolnav, poate tata n-ar fi plecat și n-am fi ajuns aici…”

Am rupt scrisoarea și l-am strâns tare în brațe.

— Nu tu ești vinovat! Nimeni nu e vinovat că viața e nedreaptă!

Mama s-a îmbolnăvit curând de oboseală și stres. A trebuit să lipsesc de la școală ca să am grijă de Radu și de ea. Profesorii au început să mă întrebe de ce lipsesc atât de mult. Când le-am spus adevărul, unii au ridicat din umeri: „Toți avem probleme acasă.”

Într-o zi, am găsit pe preșul nostru o scrisoare anonimă: „Sunteți o rușine pentru bloc!”

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. De ce e atât de greu să ceri ajutor? De ce oamenii judecă fără să știe?

Într-o dimineață, când mama era internată la spital pentru investigații, am ieșit cu Radu în parc. L-am văzut pe domnul Dobre stând singur pe o bancă. M-am apropiat cu inima strânsă.

— Vreau doar să vă mulțumesc pentru ce ați făcut…

S-a uitat la mine lung.

— Nu am făcut-o pentru voi. Am făcut-o pentru mine. Și eu am avut un frate bolnav când eram mic. N-am putut niciodată să-l ajut cum trebuie… Poate că acum încerc să repar ceva ce nu se mai poate repara…

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată l-am văzut ca pe un om, nu ca pe un zid rece.

Când mama s-a întors acasă, i-am povestit totul. A plâns mult în acea noapte.

Viața noastră nu s-a schimbat miraculos după acel episod. Sărăcia tot acolo era, boala lui Radu tot acolo. Dar am învățat că oamenii nu sunt niciodată doar buni sau răi – fiecare poartă o poveste pe care ceilalți nu o văd.

Uneori mă întreb: dacă n-aș fi avut curajul să bat la acea ușă, ce s-ar fi ales de noi? Și dacă toți am avea curajul să cerem sau să oferim ajutor fără rușine sau judecată – oare lumea ar fi altfel?