Strigătul din Noapte: Povestea Unei Surori Care Nu a Renunțat

— Mamă, nu mai plânge! O să găsim o soluție, promit! am spus, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura. Era trecut de miezul nopții, iar în camera noastră mică mirosea a medicamente și a ceai de tei. Darius, fratele meu mai mic, gemea încet pe salteaua veche, iar mama își freca palmele obosite, cu ochii roșii de nesomn.

— Larisa, nu știu ce să mai fac… Nu mai avem bani nici de pâine, iar mașina… fără ea nu pot să-l duc pe Darius la terapie. Dacă nu mergem săptămâna asta, doctorul a zis că poate regresa tot ce am câștigat în ultimele luni…

Am simțit cum mi se strânge inima. Tata ne-a părăsit când aveam 12 ani, lăsându-ne doar datorii și promisiuni goale. De atunci, mama s-a transformat într-o umbră a femeii vesele care era odată. Eu am devenit adult peste noapte.

În acea noapte, după ce mama a adormit epuizată lângă Darius, m-am uitat pe geam la vila luminată de vizavi. Domnul Stoica era cunoscut în tot cartierul: avocat de succes, mereu cu mașini scumpe și haine elegante. Niciodată nu saluta pe nimeni. Dar disperarea te face să uiți de rușine.

A doua zi dimineață, mi-am luat inima în dinți și am traversat strada. Am sunat la sonerie cu mâna tremurândă. O femeie în vârstă mi-a deschis ușa.

— Bună ziua… Aș putea să vorbesc cu domnul Stoica? Sunt Larisa, de vizavi.

Femeia m-a privit suspicioasă, dar m-a poftit în holul rece ca un muzeu. După câteva minute apăsătoare, domnul Stoica a apărut, impunător și distant.

— Ce dorești?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

— Domnule Stoica… Îmi cer scuze că vă deranjez. Mama mea are grijă singură de fratele meu bolnav. Mașina noastră s-a stricat și nu avem bani să o reparăm. Vă rog… dacă puteți măcar să ne împrumutați ceva sau să ne ajutați cu transportul la spital…

A tăcut lung, privindu-mă ca pe o insectă sub lupă.

— Și de ce crezi că ar trebui să mă implic eu?

Mi-am mușcat buza.

— Pentru că suntem oameni. Și pentru că uneori… nu poți reuși singur.

A oftat și a dat din cap.

— Întoarce-te diseară la ora șapte. Să vii cu mama ta.

Am plecat cu inima cât un purice. Mama a protestat când i-am spus:

— Larisa! Nu cerșim! Nu vreau mila nimănui!

— Nu e milă, mamă! E șansa noastră!

La ora șapte fix eram amândouă în fața vilei. Domnul Stoica ne-a primit în biroul lui imens. Ne-a ascultat povestea fără să clipească. La final a spus:

— Voi plăti reparația mașinii și vă voi ajuta cu transportul la terapie pentru Darius timp de trei luni. Dar cu o condiție: Larisa să mă ajute la bibliotecă două ore pe zi după școală.

Mama a vrut să refuze, dar eu am acceptat imediat.

Așa au început cele mai grele și cele mai frumoase luni din viața mea. În fiecare zi după școală mergeam la vila lui Stoica. La început mă punea să aranjez cărți sau să fac ordine printre dosare. Dar încet-încet a început să-mi vorbească despre viața lui: cum a crescut și el într-o familie săracă din Botoșani, cum a muncit pe brânci ca să ajungă cineva.

Într-o seară l-am întrebat:

— De ce ne ajutați?

A zâmbit trist:

— Pentru că nimeni nu m-a ajutat când eram ca tine. Și pentru că uneori trebuie să rupi lanțul indiferenței.

Între timp, Darius a început să facă progrese la terapie. Mama părea mai liniștită, iar eu simțeam pentru prima dată că nu suntem singuri pe lume.

Dar nu toți vecinii au văzut cu ochi buni apropierea noastră de domnul Stoica. Doamna Mureșan de la etajul doi a început să răspândească zvonuri:

— Ai văzut-o pe Larisa? Se ține după bogătani! Cine știe ce face acolo…

Mama a venit acasă plângând într-o seară:

— Nu mai pot, Larisa! Oamenii râd de noi!

Am strâns-o în brațe:

— Să-i lăsăm să vorbească! Noi știm adevărul!

După trei luni, domnul Stoica ne-a chemat din nou în biroul lui.

— Larisa, ai muncit bine. Dar vreau să-ți ofer ceva mai mult: o bursă privată la liceul unde am studiat eu. Și dacă vrei, pot să vă ajut să vă mutați într-un apartament mai bun.

Mama a izbucnit în lacrimi.

— Nu putem accepta atâta generozitate…

Dar domnul Stoica a zâmbit:

— Uneori trebuie doar să spui „mulțumesc” și să mergi mai departe.

Astăzi scriu aceste rânduri dintr-o cameră luminoasă, cu Darius râzând lângă mine și mama pregătind cina în bucătărie. Viața noastră nu e perfectă, dar e infinit mai bună decât atunci când am bătut prima dată la ușa vecinului bogat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi ar avea curajul să ceară ajutor? Și câți ar avea inima să-l ofere fără să ceară nimic în schimb? Poate că adevărata bogăție nu stă în bani sau case mari, ci în puterea de a schimba viața altcuiva.