Străini în casa mea – Povestea unei trădări și a regăsirii de sine

— Ce căutați aici?! vocea mi-a ieșit răgușită, tremurând între furie și teamă, când am pășit în pragul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Ușa era întredeschisă, iar dinăuntru răzbăteau râsete și clinchet de pahare. Pe hol, pantofii mei preferați fuseseră dați la o parte, iar pe cuier atârna o geacă bărbătească pe care nu o recunoșteam.

În sufragerie, la masa rotundă, stăteau trei oameni: mama, cu ochii roșii de plâns, un bărbat grizonat pe care l-am recunoscut cu greu – unchiul Viorel, fratele tatălui meu – și lângă el, o femeie cu părul vopsit roșcat, pe care nu o mai văzusem de ani de zile: mătușa Lidia. Când m-au văzut, râsetele s-au stins brusc. Mama a încercat să spună ceva, dar i s-a înecat vocea.

— Irina, nu te supăra, te rog… a început ea, dar Viorel a ridicat mâna, semn că el preia controlul.

— E timpul să vorbim deschis, a spus el cu voce gravă. Tatăl tău… a lăsat în urmă niște datorii. Casa asta nu mai e doar a voastră.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Tata murise acum șase luni, răpus de un infarct neașteptat. De atunci, totul fusese un haos: hârtii, bănci, telefoane și o mamă care se stingea încet, zi după zi. Dar niciodată nu mi-a spus că am putea pierde casa.

— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Lidia a zâmbit strâmb:

— Viorel a plătit ratele rămase. Acum are dreptul la jumătate din apartament. Și eu… eu am grijă de el. Poate ar fi bine să te gândești unde vei sta.

M-am uitat la mama, care își frământa mâinile, incapabilă să mă privească în ochi. Am simțit o furie cumplită, amestecată cu neputință. Cum să-mi spună așa ceva? Cum să-mi ia casa copilăriei mele?

— Nu plec nicăieri! am strigat. Tata ar fi făcut orice să ne protejeze!

Viorel s-a ridicat brusc, trântind paharul pe masă:

— Tata tău a făcut multe greșeli! A lăsat datorii peste tot! Eu v-am salvat!

Am ieșit pe balcon, încercând să-mi trag sufletul. De jos, din curte, se auzeau copiii jucându-se, ca într-o zi obișnuită. Dar pentru mine, lumea se prăbușea. Am simțit că nu mai pot respira. M-am gândit la toate serile în care tata mă învăța să joc șah la masa din bucătărie, la mirosul de cozonac al mamei, la bradul împodobit în fiecare decembrie. Toate astea urmau să dispară?

În zilele care au urmat, casa s-a umplut de străini: avocați, evaluatori, rude care nu ne vizitaseră niciodată. Mama se retrăgea tot mai mult în camera ei, iar eu mă luptam cu toți. Am încercat să găsesc o soluție, să plătesc partea lui Viorel, dar salariul meu de profesoară abia ne ajungea pentru facturi.

Într-o seară, când mă întorceam târziu de la școală, am găsit-o pe mama plângând în bucătărie.

— Irina, nu mai pot… Nu mai vreau să lupt. Poate e mai bine să plecăm.

— Și unde să mergem? am întrebat, simțind cum mi se rupe sufletul.

— La sora mea, la Ploiești. E mic apartamentul, dar… măcar nu ne mai ceartă nimeni.

Am simțit că mă sufoc. Cum să-mi las casa? Cum să accept că familia mea s-a destrămat atât de ușor?

În noaptea aceea, am stat trează până târziu, răsfoind albume vechi. Am găsit o fotografie cu tata, zâmbind larg, cu brațul în jurul meu. Am plâns până dimineața.

A doua zi, am decis să nu mă las călcată în picioare. Am început să caut ajutor: am vorbit cu un avocat, am cerut sprijin la școală, am postat povestea mea pe un grup de sprijin pentru femei aflate în dificultate. Răspunsurile au venit greu, dar au venit: o colegă mi-a oferit o cameră la ea dacă va fi nevoie, o altă profesoară m-a ajutat să găsesc un psiholog pentru mama.

Viorel și Lidia au continuat să ne preseze. Într-o zi, au venit cu un evaluator să vadă apartamentul. M-am opus cât am putut, dar legea era de partea lor. Într-un final, am acceptat să vindem și să împărțim banii. Mama a plecat la Ploiești, iar eu am rămas singură într-o garsonieră mică, cu câteva cutii și o pisică bătrână.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam noaptea plângând, visând că sunt din nou acasă. La școală, copiii mă întrebau de ce sunt tristă. Mi-era rușine să le spun adevărul.

Dar încet-încet, am început să mă adun. Am redecorat garsoniera, am ieșit cu colegele în oraș, am început să scriu despre ce mi s-a întâmplat. Povestea mea a ajuns să fie citită de sute de oameni. Unii mi-au scris că au trecut prin același lucru. Alții m-au încurajat să nu renunț.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Viorel: „Îmi pare rău pentru tot. Poate într-o zi mă vei ierta.” Nu i-am răspuns. Nu eram pregătită să iert. Dar nici nu mai simțeam ură. Simțeam doar o liniște ciudată.

Acum, după un an, încă mă doare pierderea casei. Dar am învățat că nu zidurile fac un cămin, ci oamenii și amintirile pe care le porți cu tine. Am învățat să mă ridic singură, să cer ajutor și să nu mă rușinez de slăbiciuni.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut adevărul de la început, aș fi putut salva ceva? Sau poate tocmai pierderea asta m-a făcut să descopăr cine sunt cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu?