Soțul meu mi-a cerut să ascund vânătăile de mama lui. Sunt doar o piesă în teatrul lor de familie?

— Nu te uita la mine așa, Irina! Nu ai de ales, trebuie să vii cu mine la mama! vocea lui Radu răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de lumina rece a dimineții. Îmi țineam mâna la obraz, acolo unde palma lui lăsase o urmă mov-albăstruie, și încercam să-mi adun curajul să-i răspund. Dar cuvintele mi se blocau în gât, ca niște pietre grele.

— Radu, nu pot… nu vreau să locuiesc cu mama ta. Nu mai sunt copil, am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea, am spus, cu vocea tremurândă.

El a făcut un pas spre mine, ochii lui negri, odinioară blânzi, acum erau doar două fântâni de furie. — Nu mă interesează ce vrei tu! Mama are nevoie de noi, și tu trebuie să fii acolo, să o ajuți, să arăți că ești o noră bună! Dacă nu, ce o să creadă lumea despre mine?

Am simțit cum mi se strânge inima. De când ne-am căsătorit, relația lui cu mama lui, doamna Viorica, a fost mereu ciudată. Ea îl suna de zeci de ori pe zi, îi spunea ce să mănânce, cum să se îmbrace, iar el asculta, ca un copil ascultător. Eu eram mereu pe locul doi, o umbră în casa noastră, o prezență tolerată, dar niciodată iubită cu adevărat.

Noaptea trecută, după ce am refuzat să ne mutăm cu ea, Radu a izbucnit. Nu era prima dată când ridica vocea, dar era prima dată când ridica mâna. M-a lovit peste față, iar eu am căzut pe gresia rece. Am plâns în tăcere, cu fața ascunsă în pernă, în timp ce el s-a trântit pe canapea și a adormit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dimineața, când m-am trezit, el era deja îmbrăcat, cu o cafea în mână. — Îmbracă-te frumos, mergem la mama. Și să nu cumva să vadă ceva! Să zâmbești, să fii drăguță, ai înțeles?

M-am uitat în oglindă. Vânătaia de pe obraz era greu de ascuns, dar am încercat cu fond de ten, cu pudră, cu orice am găsit. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse fata veselă care visa la o familie fericită?

Pe drum, Radu nu a scos un cuvânt. Eu mă uitam pe geam, la blocurile gri, la oamenii care mergeau grăbiți spre serviciu, la copiii care alergau spre școală. Mă întrebam dacă cineva dintre ei trăiește ce trăiesc eu. Dacă și ei zâmbesc fals, dacă și ei ascund vânătăi sub haine groase.

Când am ajuns la apartamentul doamnei Viorica, ea ne-a întâmpinat cu zâmbetul larg, dar ochii i-au alunecat imediat spre fața mea. — Ce-ai pățit, Irina? Pari cam palidă…

— Nimic, doamnă, doar am dormit prost, am spus, încercând să-mi ascund obrazul sub o șuviță de păr.

Radu a intervenit imediat, cu un râs fals: — E obosită, mama, a stat până târziu să-mi facă ordine în acte. Știi cum e, perfecționistă ca tine!

Soacra mea a zâmbit mulțumită, mândră că fiul ei are o soție „gospodină”. Apoi a început să-mi dea indicații: să spăl vasele, să fac ordine în dulapuri, să pregătesc prânzul. Radu stătea la masă, butona telefonul, iar eu alergam dintr-o cameră în alta, cu sufletul frânt și trupul dureros.

La un moment dat, am rămas singură cu Viorica în bucătărie. S-a apropiat de mine, cu o privire rece, și a șoptit: — Să nu crezi că nu știu ce se întâmplă între voi. Dar să nu faci scandal, să nu mă faci de râs în fața vecinilor! În familia noastră, femeile rabdă, nu pleacă la primul necaz.

Mi-au dat lacrimile, dar m-am abținut. Am simțit că mă sufoc. Am vrut să-i spun că nu e normal, că nu e vina mea, că nu vreau să fiu doar o piesă în teatrul lor de familie, dar nu am avut curaj. M-am simțit mică, neînsemnată, prinsă într-o capcană din care nu știam cum să ies.

Seara, când am ajuns acasă, Radu s-a purtat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. — Vezi că mâine mergem iar la mama. Să nu uiți să fii drăguță!

Am intrat în baie și m-am privit din nou în oglindă. Vânătaia era tot acolo, dar mai dureroasă era rana din suflet. M-am întrebat dacă viața mea va fi mereu așa. Dacă voi avea vreodată curajul să spun „ajunge”.

Poate că nu sunt doar un decor în viața lor. Poate că merit mai mult. Dar cum să găsesc puterea să mă ridic, când toți din jurul meu îmi spun să rabd? Voi ce ați face în locul meu? Ați avea curajul să rupeți tăcerea?