„Soțul meu mă ucidea încet” – Povestea pe care nu am vrut să o trăiesc

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! am șoptit printre dinți, cu ochii înroșiți de nesomn și durere. Era ora cinci dimineața, iar Ana, fetița mea de cinci ani, ardea de febră lângă mine, în patul nostru prea mare și prea rece. M-am ridicat încet, încercând să nu o trezesc, dar fiecare mișcare îmi amintea de noaptea trecută — de palma grea a lui Radu, de țipetele lui, de privirea aceea rece care mă făcea să mă simt invizibilă.

Telefonul vibra pe noptieră. Era mama. Am răspuns fără să gândesc.

— Ilinca, trebuie să-ți spun ceva… Radu… l-am văzut ieri cu o femeie. Nu era prima dată. Am crezut că poate exagerez, dar… nu mai pot să tac. Trebuie să faci ceva!

Vocea ei tremura. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din vene. Am închis ochii și am încercat să respir. Nu era ca și cum nu bănuiam. De luni bune, Radu venea târziu acasă, mirosea a parfum străin și își ascundea telefonul. Dar să aud asta de la mama… era ca o sentință.

M-am uitat la Ana. Obrajii ei ardeau, iar buzele îi tremurau în somn. Am simțit o furie mocnită amestecată cu neputință. Cum ajunsesem aici? Eu, Ilinca Popescu, fată de la țară, crescută cu frica lui Dumnezeu și cu respect pentru familie, ajunsesem să-mi fie frică în propria casă.

Când Radu a intrat pe ușă la șapte dimineața, am știut că trebuie să vorbesc. S-a uitat la mine cu dispreț.

— Ce te uiți așa? Nu vezi că sunt obosit? Dă-mi pace!

— Radu, trebuie să vorbim. Despre noi. Despre Ana. Despre… femeia aia.

A izbucnit în râs.

— Ai înnebunit? Ce femeie? Ai luat-o razna ca toate babele!

— Mama te-a văzut ieri. Și eu simt de luni de zile că ceva nu e în regulă.

S-a apropiat amenințător.

— Dacă mai deschizi gura despre asta, te las pe drumuri! Știi bine că fără mine nu ai nimic! Cine te angajează pe tine, cu copil mic și fără experiență?

Am simțit cum mă sufoc. M-am retras spre bucătărie, unde am început să plâng în hohote. Ana s-a trezit și a venit la mine, cu ochii mari și speriați.

— Mami, de ce plângi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept.

— Pentru că mami e obosită, iubita mea. Dar totul va fi bine.

Nu știam dacă spun asta pentru ea sau pentru mine.

Zilele au trecut greu. Radu devenea tot mai violent — nu doar cu mine, ci și cu Ana. Odată a ridicat mâna la ea pentru că a vărsat laptele pe masă. Atunci am știut că nu mai pot rămâne. Am sunat-o pe mama.

— Mamă, vin acasă. Nu mai pot.

— Vino, fata mea! Te aștept cu brațele deschise.

Am împachetat câteva haine într-o geantă veche și am fugit noaptea, când Radu era plecat „cu băieții”. Am luat-o pe Ana în brațe și am ieșit în frigul tăios al lunii februarie. Drumul spre satul natal mi s-a părut cel mai lung din viața mea.

La poarta casei părintești m-a întâmpinat mama cu lacrimi în ochi.

— Ilinca, ai făcut ce trebuia! Nu ești singură!

Dar nu era atât de simplu. Satul vorbea. Vecinele șușoteau pe la porți:

— Ai auzit? Ilinca s-a întors cu copilul… O fi făcut ceva rău…

— Las’ că știm noi cum e cu bărbații… Poate ea l-a provocat!

M-am simțit judecată, umilită, dar nu aveam altă cale. Am început să caut de lucru — orice: la magazinul din sat, la brutărie, chiar și la cules de mere toamna. Nimeni nu voia să angajeze o femeie „părăsită”, cu copil mic și fără bani.

Ana se îmbolnăvea des; mergeam cu ea la dispensar și mă rugam să nu fie nimic grav. Într-o zi, doctorița m-a întrebat:

— Ilinca, ești bine? Pari foarte obosită…

Am izbucnit în plâns chiar acolo, în cabinet.

— Nu mai pot… Mi-e frică pentru Ana… Mi-e frică să nu mă găsească Radu…

Doctorița m-a luat de mână.

— Trebuie să ceri ajutor! Există centre pentru femei ca tine. Nu e rușine să ceri sprijin!

Așa am ajuns la un centru pentru victimele violenței domestice din orașul vecin. Acolo am întâlnit alte femei ca mine: Maria, care fugise cu trei copii; Elena, care fusese bătută ani de zile; Violeta, care încă se temea să doarmă noaptea.

Am început să merg la consiliere psihologică. La început mi-a fost rușine — eu, care credeam că trebuie să rabzi orice pentru familie! Dar încet-încet am început să mă vindec. Să înțeleg că nu e vina mea. Că merit mai mult.

Radu a încercat să mă caute; a venit la poarta mamei mele și a urlat ca un nebun:

— Ieși afară! Ești a mea! N-ai voie să pleci!

Mama a chemat poliția. Pentru prima dată în viață am simțit că cineva mă apără.

Au trecut doi ani de atunci. Acum lucrez ca vânzătoare într-un magazin din oraș și Ana merge la școală. Încă avem zile grele — încă mă trezesc uneori noaptea speriată — dar suntem împreună și suntem libere.

Uneori mă întreb: câte femei mai trăiesc coșmarul meu? Câte tac din rușine sau frică? Oare când vom avea curajul să spunem „Ajunge!” și să ne salvăm pe noi și pe copiii noștri?