Soțul meu m-a părăsit pentru o femeie mai tânără. Nu am plâns. Am simțit, pentru prima dată, liniște.

— Nu mai pot, Lidia. Mă sufoc aici. Am nevoie de altceva, de cineva care să mă înțeleagă.

Cuvintele lui Radu au căzut ca o secure pe masa din bucătărie, între farfuria cu ciorbă rămasă neatinsă și ceașca mea de ceai. Era o seară de martie, friguroasă, cu vânt care bătea în geamuri. Am rămas nemișcată, cu lingura în mână, privind la el ca la un străin. După 28 de ani de căsnicie, nu mă așteptam să aud asta. Sau poate că mă așteptam, dar refuzasem să recunosc adevărul.

— Cine e? am întrebat, fără să ridic vocea.

A ezitat o clipă, apoi a spus:

— O cheamă Irina. Are 32 de ani. Lucrăm împreună la firmă. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot trăi așa.

Am simțit cum ceva se rupe în mine, dar nu am plâns. Nu am țipat. Am lăsat lingura jos și am inspirat adânc. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit liniște. O liniște ciudată, aproape vinovată.

Radu și cu mine ne-am cunoscut la facultate, la Iași. Eu aveam 21 de ani, el era deja la master. Ne-am îndrăgostit repede, ne-am mutat împreună într-o garsonieră mică și rece, dar plină de vise. După un an ne-am căsătorit. Au urmat anii cu rate la bancă, cu două joburi fiecare, cu fetița noastră, Ana-Maria, apoi cu băiatul, Vlad. Am muncit cot la cot să ne facem un rost. Seara adormeam obosiți, dar fericiți că suntem împreună.

Anii au trecut repede. Copiii au crescut, casa s-a mărit odată cu ei. Am făcut sacrificii: am renunțat la cariera mea de profesoară ca să fiu mai mult acasă, să îi ajut la teme, să gătesc și să țin totul sub control. Radu lucra din ce în ce mai mult. La început îl înțelegeam: voia să ne fie mai bine. Dar apoi serile au devenit tot mai tăcute. El venea târziu, obosit sau nervos. Eu îl așteptam cu masa caldă și cu grijile zilei adunate în suflet.

— Lidia, nu vezi că nu mai suntem ca înainte? mi-a spus într-o seară, acum câteva luni.

— Nimeni nu mai e ca la 25 de ani, Radu! Dar avem o familie frumoasă…

— O familie care trăiește pe pilot automat.

Atunci am simțit pentru prima dată frica aceea surdă că totul s-ar putea termina. Dar am continuat să sper că va trece.

În seara aceea de martie însă, totul s-a schimbat. Radu și-a făcut bagajul în tăcere. Copiii erau deja mari: Ana-Maria era plecată la Cluj cu serviciul, Vlad era student la București. Am rămas singură într-o casă prea mare și prea goală.

Primele zile au fost ciudate. Vecina mea, doamna Stanciu, a venit să mă întrebe dacă sunt bine.

— Lidia dragă, dacă ai nevoie de ceva… știi unde mă găsești.

Am zâmbit forțat și i-am mulțumit. În realitate nu voiam pe nimeni lângă mine. M-am plimbat prin camerele casei ca o fantomă. Am găsit poze vechi: noi doi la mare, copiii mici în brațe… Am plâns atunci, dar nu pentru Radu. Am plâns pentru mine: pentru fata care visase să fie fericită și care se pierduse undeva între facturi și compromisuri.

Într-o zi m-a sunat Ana-Maria:

— Mamă… tata mi-a spus ce s-a întâmplat. Cum te simți?

— Sincer? Ușurată. Nu știu dacă e normal…

— E normal să fii orice simți tu! Poate că ai nevoie și tu să trăiești pentru tine.

Vorbele ei m-au pus pe gânduri. Când fusese ultima dată când făcusem ceva doar pentru mine? Când citisem o carte fără să mă simt vinovată? Când ieșisem cu prietenele fără să mă grăbesc acasă?

În următoarele săptămâni am început să redescopăr lucruri mici: mirosul cafelei dimineața, liniștea din casă, plimbările lungi prin parc fără nicio grabă. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Mariana, o femeie divorțată de 10 ani care mi-a spus:

— Lidia, viața nu se termină după divorț. Uneori abia atunci începe!

Am început să râd din nou. Seara vorbeam cu Vlad pe video:

— Mamă, ești bine? Tata zice că îi pare rău că te-a rănit…

— Vlad, nu tata m-a rănit cel mai tare… ci faptul că m-am uitat pe mine atâția ani.

El a tăcut o clipă:

— Poate că acum e timpul tău.

Radu a venit după două luni să ia niște acte.

— Lidia… îmi pare rău.

— Și mie îmi pare rău… dar nu pentru ce crezi tu.

A plecat fără alte cuvinte. Nu l-am urât niciodată pe Irina — nici nu o cunoscusem personal — dar uneori mă întrebam dacă ea știe ce înseamnă să renunți la tine pentru altcineva.

Au trecut șase luni de atunci. Casa e tot mare și goală uneori, dar nu mă mai sperie liniștea. Am început să scriu într-un jurnal gândurile mele și chiar am publicat câteva texte pe un grup online pentru femei trecute prin divorț. Unele mi-au scris în privat:

— Lidia, povestea ta mi-a dat curaj!

Poate că nu există rețete pentru fericire sau pentru iertare. Dar știu sigur că nu vreau să mă mai pierd niciodată pe mine însămi pentru altcineva.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: oare câte femei trăiesc ani întregi doar din obișnuință? Oare cât curaj ne trebuie ca să spunem „ajunge” și să alegem liniștea în locul compromisului?