Singurătatea unei mame: Povestea Emiliei, abandonată de propriii copii

„Nu, Sofia! Nu pot să cred că ai spus asta!” am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce mă uitam la fiica mea, care părea să nu aibă niciun pic de remușcare. Eram în bucătăria mică și întunecată a apartamentului meu din București, iar cuvintele ei mi-au sfâșiat inima. „Mamă, nu pot să o iau pe mama la mine. Am și eu viața mea, problemele mele. De ce nu poate să stea cu Andrei?” a răspuns ea, ridicând din umeri.

Andrei, fiul meu mai mic, stătea tăcut într-un colț al camerei, evitând să mă privească în ochi. „Sofia are dreptate, mamă. Știi că abia mă descurc cu chiria și serviciul. Nu am cum să te iau la mine acum.”

Am simțit cum lumea mea se prăbușește. După ani de sacrificii, după ce am muncit din greu pentru a le oferi o viață mai bună, acum eram lăsată singură, fără niciun sprijin. Am crescut acești copii singură după ce tatăl lor ne-a părăsit când erau mici. Am renunțat la visele mele pentru a le asigura un viitor. Și acum, când aveam nevoie de ei mai mult ca niciodată, mă simțeam trădată.

„Voi chiar nu înțelegeți? Nu cer mult. Doar un loc unde să stau până îmi revin puțin. Am nevoie de voi acum.” Vocea mea tremura de emoție și disperare.

Sofia a oftat adânc și a spus: „Mamă, nu e vorba că nu vrem să te ajutăm. Dar trebuie să înțelegi că avem și noi viețile noastre. Poate ar trebui să te gândești la un azil sau ceva de genul.”

Cuvintele ei au fost ca un pumnal în inimă. Un azil? Cum puteau să se gândească la asta? Eu, care le-am fost alături în fiecare moment dificil al vieții lor, acum eram tratată ca o povară.

Am plecat din bucătărie fără să mai spun un cuvânt. M-am retras în camera mea și am început să plâng. Amintirile m-au năpădit: prima zi de școală a Sofiei, cum Andrei își pierduse primul dinte și venise alergând la mine cu lacrimi în ochi. Toate momentele acelea păreau acum atât de îndepărtate.

În zilele următoare, am încercat să găsesc o soluție. Am vorbit cu prieteni vechi, am căutat locuri unde aș putea sta temporar. Dar nimic nu părea să funcționeze. Într-o seară, am primit un telefon de la Andrei.

„Mamă, am vorbit cu Sofia și ne-am gândit că poate ar trebui să vinzi apartamentul și să te muți într-un loc mai mic. Așa vei avea bani să te întreții.”

Am rămas fără cuvinte. Cum puteau să fie atât de insensibili? Apartamentul acesta era singura mea legătură cu trecutul nostru împreună.

„Andrei, nu pot face asta. Acesta este casa mea. Este locul unde v-ați crescut voi și unde am trăit toate momentele importante ale vieții noastre.”

„Mamă, trebuie să fii realistă. Nu putem face mai mult pentru tine acum.”

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Într-o dimineață rece de noiembrie, am decis să ies la plimbare prin parc. Aerul rece îmi tăia fața, dar mă ajuta să-mi limpezesc gândurile. M-am așezat pe o bancă și am privit cum frunzele cădeau încet la pământ.

O femeie în vârstă s-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit cald. „Ești bine, draga mea?” m-a întrebat ea.

„Nu prea”, i-am răspuns sincer.

Am început să-i povestesc despre situația mea, iar ea m-a ascultat cu răbdare. „Știi”, mi-a spus ea după ce am terminat, „copiii noștri nu realizează întotdeauna cât de mult avem nevoie de ei până nu e prea târziu.”

Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc profund. Poate că trebuia să le dau timp Sofiei și lui Andrei să-și dea seama de greșeala lor.

În zilele următoare, am început să mă concentrez pe lucrurile care îmi aduceau bucurie: cititul, grădinăritul pe balconul meu micuț și întâlnirile cu prietenii vechi.

Într-o seară, Sofia a venit la mine acasă fără să anunțe. „Mamă”, a spus ea cu voce tremurândă, „am greșit. Am fost egoistă și nu am realizat cât de mult ai nevoie de noi.”

Am simțit cum lacrimile îmi umpleau ochii din nou, dar de data aceasta erau lacrimi de ușurare.

„Îmi pare rău că te-am făcut să te simți singură”, a continuat ea. „Vreau să te ajutăm cum putem.”

Andrei a venit și el câteva zile mai târziu cu aceeași dorință de a repara lucrurile.

Împreună am găsit o soluție care ne-a permis să fim aproape unul de celălalt fără ca eu să mă simt o povară.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi uităm cât de important este să fim acolo pentru cei care au fost mereu alături de noi? Poate că uneori avem nevoie doar de un moment de reflecție pentru a realiza ce contează cu adevărat.