Singurătatea la nuntă și propunerea care mi-a schimbat viața – povestea Anei din București

— Ana, iar ai venit singură? Nu ți-ai găsit nici acum pe cineva?
Vocea stridentă a mătușii Lenuța mi-a străpuns gândurile, chiar în timp ce încercam să mă ascund în spatele unui pahar cu vin alb. M-am uitat în jur: mesele pline de râsete, cupluri care dansau, copii care alergau printre scaune. Eu eram singura la masa de opt persoane, cu o rochie albastră care-mi părea brusc prea strâmtă și cu inima cât un purice.
— Nu e treaba ta, mătușă, am șoptit, dar vocea mi s-a pierdut în zgomotul veseliei.
M-am ridicat să ies pe terasă, să respir aerul rece de iunie. Am simțit privirile celor din familie: un amestec de milă și judecată. La 32 de ani, fără soț, fără copii, fără „realizări” vizibile — eram subiectul preferat de bârfă la orice reuniune.
Pe terasă, am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi liniștesc bătăile inimii. De ce doare atât de tare singurătatea când ești înconjurat de oameni? De ce fiecare nuntă devine o oglindă a eșecurilor mele?
— Scuză-mă, pot să stau aici?
M-am întors brusc. Un bărbat înalt, cu ochi verzi și părul ciufulit, îmi zâmbea stânjenit. Nu-l mai văzusem până atunci.
— Sigur, am răspuns, încercând să par relaxată.
A tăcut câteva clipe, apoi a spus:
— Și eu sunt aici singur. Nu cunosc pe nimeni, am venit doar pentru că mirele mi-e coleg de serviciu.
Am zâmbit amar.
— Eu sunt Ana.
— Vlad.
Am început să vorbim despre orice: despre cât de greu e să fii singur la astfel de evenimente, despre presiunea familiei, despre Bucureștiul sufocant și visele pe care le îngropăm ca să nu-i dezamăgim pe ceilalți.
— Știi ce cred eu? a spus Vlad după o vreme. Că ar trebui să facem ceva nebunesc. Să plecăm acum de aici, să ne urcăm într-un taxi și să mergem unde vedem cu ochii. Să nu mai dăm socoteală nimănui.
Am râs nervos.
— Glumești, nu?
— Nu glumesc deloc. Hai cu mine! Ce ai de pierdut?
M-am uitat la el lung. În mintea mea se derulau toate scenariile posibile: ce-ar spune mama dacă ar afla că am plecat cu un necunoscut? Ce-ar crede rudele? Dar eu… eu ce vreau cu adevărat?
— Dacă nu plec acum, o să regret toată viața, am spus încet, mai mult pentru mine decât pentru el.
Am intrat înapoi în sală să-mi iau geanta. Mătușa Lenuța m-a prins de braț:
— Unde pleci? Nici nu s-a tăiat tortul!
— Am ceva mai important de făcut, i-am răspuns cu o voce pe care nici eu n-o recunoșteam.
Am ieșit pe poartă cu Vlad, simțind cum fiecare pas mă eliberează și mă sperie în același timp. Am urcat într-un taxi și am lăsat Bucureștiul în urmă, fără destinație clară.
În acea noapte am ajuns la Sinaia. Am vorbit ore întregi pe terasa unei pensiuni modeste, despre visuri neîmplinite și frici ascunse. Vlad mi-a povestit despre divorțul părinților lui și despre cum a fugit mereu de relații serioase ca să nu sufere ca ei. Eu i-am spus despre tata, care a murit când aveam doisprezece ani, și despre cum mama a rămas blocată în trecut, proiectând asupra mea toate speranțele ei ratate.
Dimineața ne-a găsit obosiți dar liniștiți, ca după o furtună care a spălat totul. Am decis să rămânem încă o zi. Am urcat pe munte, am râs ca niște copii și am simțit pentru prima dată după mult timp că trăiesc cu adevărat.
Când m-am întors acasă după două zile, mama m-a așteptat în prag cu fața împietrită:
— Unde ai fost? Toată lumea a întrebat de tine! Ce ai făcut?
— Am făcut ceva pentru mine, mamă.
A izbucnit în plâns:
— O să ajungi bătrână și singură! Toate prietenele tale au deja copii!
Am simțit cum vechea vinovăție mă apasă din nou pe umeri.
— Poate că nu vreau ce vor ele… Poate că vreau altceva!
A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri și lacrimi. Dar pentru prima dată nu am cedat.
Vlad m-a sunat în fiecare zi după aceea. Ne-am văzut tot mai des și am început o relație care nu semăna cu nimic din ce trăisem până atunci: fără promisiuni goale, fără presiuni din partea nimănui.
Familia mea a continuat să mă judece luni întregi: „Nu e serios”, „Nu vrea familie”, „Te folosește”. Dar eu am ales să-mi ascult inima.
Au trecut doi ani de atunci. Încă nu suntem căsătoriți și nici nu avem copii. Dar suntem fericiți așa cum suntem.
Uneori mă întreb: dacă nu aș fi avut curajul să plec atunci de la nuntă, oare aș fi avut vreodată curajul să trăiesc pentru mine?
Poate că uneori trebuie să-ți asumi rușinea și judecata celorlalți ca să-ți găsești propria fericire… Voi ce ați fi făcut în locul meu?