Singurătatea de după tăcere

— Nu, mamă, nu se poate. Nu avem loc. Și nici nu cred că ar fi bine pentru nimeni, îmi spuse Irina, fiica mea cea mare, cu vocea aceea rece pe care o folosește când vrea să pună punct discuției.

Stăteam în bucătăria mea mică, cu telefonul lipit de ureche și cu ochii la perdeaua veche care flutura ușor în curent. Mi-am mușcat buza să nu plâng. Nu voiam să-i spun cât de mult mă doare răspunsul ei. Nu voiam să-i spun că, de când a murit soțul meu, casa asta e prea mare și prea goală pentru mine. Că uneori mă trezesc noaptea și mă uit la tavan, întrebându-mă dacă mai are rost să mă ridic din pat dimineața.

— Bine, Irina, am zis încet. Nu vreau să vă deranjez…

— Nu ne deranjezi, mamă, dar… e complicat. Știi cum e cu copiii, cu serviciul… Poate ar trebui să ieși mai mult, să-ți faci prieteni. Să te înscrii la un club de pensionari sau ceva…

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pierdută în ceașca de ceai. Ce club? Ce prieteni? Toate prietenele mele ori au murit, ori s-au mutat la copii prin străinătate. Eu am rămas aici, în apartamentul ăsta din Drumul Taberei, cu mobila veche și amintirile care mă apasă ca o pătură grea.

Marius, băiatul meu cel mic, mi-a spus același lucru acum două săptămâni. El e mereu pe fugă, mereu ocupat. Mi-a trimis niște poze cu nepoata pe WhatsApp și mi-a scris: „Mamă, trebuie să înveți să te bucuri de timpul tău! Nu poți trăi prin noi.”

Dar cum să mă bucur de timpul meu când tot ce am făcut o viață a fost pentru ei? Am muncit la fabrica de confecții 35 de ani ca să le fie lor bine. Am stat nopți întregi lângă patul lor când aveau febră. Am strâns bani la ciorap ca să le pot cumpăra haine noi la început de școală. Acum, când am nevoie de ei, sunt prea ocupați.

Într-o seară, m-am uitat la televizor la un reportaj despre bătrâni abandonați în spitale. M-a apucat o frică teribilă: dacă ajung și eu așa? Dacă într-o zi nu mă mai ridic din pat și nu știe nimeni? Am încercat să vorbesc cu vecina de la trei, tanti Viorica, dar ea are grijă de nepot și abia are timp să-mi răspundă la salut.

Într-o dimineață m-am hotărât: trebuie să fac ceva. Am ieșit în parc și m-am așezat pe o bancă. Lângă mine s-a așezat un domn cu bastonul. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit.

— Bună ziua! Ce mai faceți?

— Bine… încerc să fiu bine, am răspuns eu.

Am început să vorbim despre vreme, despre cât s-au scumpit toate și despre cât de greu e să fii singur. El mi-a spus că îl cheamă Gheorghe și că soția lui a murit acum trei ani. Are doi copii în Germania care îl sună doar de Crăciun.

— Știi ce fac eu ca să nu mă pierd cu firea? Vin aici în fiecare zi și stau de vorbă cu oamenii. Uneori mă duc la biserică sau la bibliotecă. Trebuie să găsim ceva care să ne țină mintea ocupată.

Am dat din cap și am simțit pentru prima dată că cineva mă înțelege cu adevărat. Ne-am întâlnit și a doua zi, și a treia. Am început să povestim despre tinerețe, despre cum era viața înainte de Revoluție, despre copiii noștri care au crescut și au plecat fiecare pe drumul lui.

Într-o zi l-am invitat la mine la o cafea. Am râs împreună uitându-ne la poze vechi. Pentru câteva ore am uitat de singurătate.

Dar seara, când Gheorghe a plecat și liniștea s-a lăsat din nou peste apartament, m-am simțit iar pierdută. Am luat telefonul și i-am scris Irinei: „Mi-e dor de tine.” Mi-a răspuns după două zile: „Și mie mi-e dor, mamă. Poate reușim să ne vedem luna viitoare.”

M-am întrebat atunci dacă nu cumva am greșit undeva ca mamă. Dacă nu cumva i-am sufocat prea mult sau dacă nu i-am pregătit destul pentru viață. Sau poate că lumea s-a schimbat atât de mult încât nu mai e loc pentru bătrâni în ea.

Într-o duminică am mers la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre cum trebuie să ne acceptăm destinul. M-am rugat pentru copiii mei, pentru sănătatea lor și pentru liniștea mea sufletească.

Seara am primit un telefon neașteptat de la Marius:

— Mamă… știu că nu ți-e ușor singură. Dar nici nouă nu ne e ușor. Avem rate, serviciu… E greu pentru toată lumea acum.

— Știu, dragul meu… Nu vă cer nimic. Doar să nu mă uitați.

A tăcut câteva secunde.

— N-o să te uităm niciodată, mamă.

Am închis telefonul cu ochii în lacrimi. Poate că asta e tot ce pot spera acum: câteva vorbe bune din când în când și o întâlnire rară.

În fiecare zi încerc să găsesc un motiv să mă dau jos din pat: o plimbare în parc, o carte bună sau o cafea cu Gheorghe. Dar golul din suflet rămâne acolo.

Mă întreb adesea: oare chiar atât de greu e să fii bătrân în România? Oare copiii noștri chiar nu mai au nevoie de noi? Sau poate noi suntem cei care trebuie să învățăm să trăim altfel?

Poate că nu sunt singura care simte așa… Voi ce faceți ca să umpleți tăcerea?