Singură pe uliță: Povestea unei mame dintr-un sat românesc

— Nu ți-e rușine, Irina? Să vii acasă la ora asta, cu copilul după tine, fără bărbat? Vocea mamei mele răsuna în curte, ascuțită ca o lamă. Era trecut de ora opt seara, iar eu tocmai mă întorsesem de la serviciu, cu Vlad, băiatul meu de șapte ani, adormit pe umăr. Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji, dar nu am răspuns. Am trecut pe lângă ea, am intrat în casă și am încuiat ușa. Dincolo de geam, auzeam șușotelile vecinelor care se adunaseră la poartă, ca în fiecare seară de când soțul meu, Radu, ne părăsise.

În satul nostru din nordul Moldovei, nu există secret care să nu ajungă subiect de bârfă. Când Radu a plecat la muncă în Italia și nu s-a mai întors, toți au știut înaintea mea că nu se va mai întoarce niciodată. Mama a început să mă privească altfel, ca și cum vina pentru plecarea lui mi-ar aparține. Tata nu spunea nimic, dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă.

— Irina, ce-ai să faci acum? Cine te mai ia cu copilul după tine? mă întreba mama aproape zilnic. — Nu te gândești la viitorul lui Vlad? Ce-o să zică lumea?

Lumea… Lumea era totul aici. Lumea judeca, lumea hotăra cine e bun și cine nu. Lumea știa când îți iei salariul, când îți cumperi o haină nouă sau când te întorci acasă mai târziu decât ar trebui. Lumea nu ierta nimic.

Într-o seară, după ce l-am culcat pe Vlad, am ieșit pe prispă și am privit stelele. Îmi venea să urlu. Să le spun tuturor că nu eu am ales să fiu singură. Că nu eu l-am alungat pe Radu. Că nu e vina mea că el a găsit pe altcineva acolo, printre străini. Dar cui să-i spun? Cine m-ar fi crezut?

A doua zi dimineață, la magazinul din sat, am simțit din nou privirile grele ale femeilor care stăteau la coadă la pâine.

— Uite-o pe Irina… Săraca de ea… Dar cine știe ce-o fi făcut de a plecat bărbatul? a șoptit tanti Maria către vecina ei.

Am strâns din dinți și am plătit pâinea. Nu aveam timp de explicații. Trebuia să ajung la școală cu Vlad și apoi la serviciu, la brutărie. Munca era singurul loc unde nu mă simțeam judecată. Acolo eram doar Irina care frământa aluatul și cocea pâinea pentru tot satul.

Seara, când mă întorceam acasă, îl găseam pe Vlad jucându-se singur în curte. Uneori îl vedeam privind lung spre poartă, ca și cum ar fi așteptat să apară tatăl lui. Mă durea să-l văd așa, dar nu știam ce să-i spun.

— Mami, tati o să vină vreodată acasă? mă întreba el cu ochii mari.

Îl luam în brațe și îi șopteam:
— Poate… Dar noi suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Într-o duminică, la masa de prânz, mama a început iar:
— Nu poți să stai așa toată viața! Trebuie să-ți găsești un bărbat serios care să te ajute cu copilul. Ce crezi că poți face singură?

Am izbucnit:
— Poate că pot! Poate că nu am nevoie de nimeni! Poate că Vlad are nevoie doar de mine!

S-a lăsat o liniște grea peste masă. Tata s-a ridicat și a ieșit afară fără să spună nimic. Mama a oftat adânc și a început să strângă farfuriile.

În acea noapte am plâns în pernă ca un copil. M-am simțit atât de singură încât mi-a venit să fug din satul ăsta blestemat unde nimeni nu vede mai departe de gardul propriei curți.

Dar n-am fugit. Am rămas pentru Vlad. Pentru că el avea nevoie de mine mai mult decât aveam eu nevoie de liniște.

Au trecut anii greu. Vlad a crescut și a început să înțeleagă mai multe decât mi-aș fi dorit. Într-o zi s-a întors acasă cu ochii roșii.

— Mami, copiii râd de mine că n-am tată… Spun că sunt un nimeni…

L-am strâns tare la piept și i-am spus:
— Tu ești totul pentru mine! Să nu-i asculți! Suntem o familie chiar dacă suntem doar noi doi!

Am început să lucrez mai mult, să-i pot oferi tot ce avea nevoie. Am refuzat orice bărbat care s-a apropiat de mine doar pentru că eram vulnerabilă sau pentru că voiau să fie „salvatori”. Am vrut ca Vlad să vadă că o femeie poate fi puternică și singură.

Când Vlad a terminat liceul și a plecat la facultate la Iași, am simțit pentru prima dată că am reușit ceva în viață. Când l-am văzut urcând în tren cu bagajele lui modeste, mi-au dat lacrimile.

Mama era deja bolnavă atunci și nu mai avea putere să mă certe. Într-o zi mi-a spus încet:
— Poate că n-am avut dreptate… Poate că ai fost mai puternică decât am crezut vreodată…

Am rămas singură în casa mare și veche din sat. Vecinele încă mai șușotesc când trec pe uliță, dar acum nu mă mai doare. Am învățat să trăiesc cu privirile lor și cu vorbele lor veninoase.

Uneori mă întreb dacă viața mea ar fi fost altfel dacă aș fi plecat din sat sau dacă Radu nu ne-ar fi părăsit niciodată. Dar apoi îl văd pe Vlad venind acasă în vacanțe, zâmbind larg și spunându-mi „Te iubesc, mamă!”, și știu că tot ce am făcut a meritat.

Oare câte femei ca mine trăiesc încă sub povara judecăților altora? Oare cât timp va mai trece până când satul va învăța să privească dincolo de garduri și prejudecăți?