Singură împotriva lumii: Povestea mea, Ana, și lupta pentru a deveni mamă

— Ana, trebuie să fii pregătită pentru orice. Analizele nu arată bine. S-ar putea să nu poți avea niciodată copii.
Cuvintele medicului mi-au răsunat în minte ca un ecou rece, în timp ce stăteam pe scaunul acela rigid, cu mâinile strânse în poală. Am simțit cum lumea mea se prăbușește, cum tot ce am visat vreodată se topește într-o ceață groasă de neputință. Aveam 34 de ani, eram singură de aproape doi ani, după o relație care s-a destrămat din cauza dorinței mele de a avea o familie, iar acum, când credeam că încă mai am timp, universul îmi trântea ușa în nas.

Am ieșit din cabinet cu ochii în lacrimi, încercând să nu mă prăbușesc pe holul spitalului. Mama mă aștepta afară, cu privirea ei blândă, dar neliniștită. — Ce ți-a spus, Ana? — m-a întrebat, încercând să-mi citească pe față răspunsul. Nu am putut să-i spun nimic, doar am dat din cap și am îmbrățișat-o strâns, ca și cum aș fi vrut să mă agăț de singura certitudine pe care o mai aveam: dragostea ei.

În săptămânile care au urmat, am trăit ca într-un vis urât. Prietenele mele, una câte una, anunțau pe Facebook sau la cafea că sunt însărcinate. Mă bucuram pentru ele, dar fiecare veste era ca o rană proaspătă. La birou, colegele discutau despre grădinițe, despre primele cuvinte ale copiilor lor, iar eu mă simțeam invizibilă, ca și cum nu aș fi aparținut acelui univers. Seara, acasă, mă uitam la pozele din copilărie, la mama și tata, la mine cu păpușa preferată, și mă întrebam dacă voi avea vreodată șansa să ofer și eu cuiva dragostea pe care am primit-o.

După luni de frământări, am luat o decizie care avea să-mi schimbe viața: să încerc fertilizarea in vitro, chiar dacă eram singură. Am început să citesc tot ce găseam despre procedură, să caut clinici, să vorbesc cu femei care trecuseră prin asta. Mama a fost singura care m-a susținut necondiționat. — Ana, dacă asta îți dorești, eu sunt lângă tine. Nu contează ce spune lumea. Dar lumea, desigur, avea multe de spus.

— Cum adică vrei să faci copil singură? — m-a întrebat mătușa Ileana, la o masă de familie, cu vocea ridicată, de parcă aș fi anunțat că vreau să plec pe altă planetă. — Nu te gândești la copil? Să crească fără tată? Ce-o să zică lumea?
— Lumea nu trăiește în pielea mea, mătușă, am răspuns, cu voce tremurată. Lumea nu știe ce înseamnă să-ți dorești ceva cu tot sufletul și să nu poți avea.
— Dar Dumnezeu? Poate nu e voia Lui, Ana, a intervenit unchiul Vasile, cu aerul lui de judecător.
— Poate Dumnezeu mi-a dat puterea să lupt, am spus, deși în sufletul meu nu eram sigură de nimic.

Am început procedurile la o clinică privată din București. Fiecare vizită era o combinație de speranță și teamă. Injecții, analize, ecografii, zile întregi de așteptare. Într-o dimineață, în sala de așteptare, am întâlnit-o pe Irina, o femeie de vârsta mea, tot singură, cu ochii roșii de la plâns. Ne-am așezat una lângă alta și, fără să ne cunoaștem, am început să vorbim. — Și tu? — Și eu.
Am râs, am plâns, ne-am încurajat reciproc. Pentru prima dată, nu m-am mai simțit atât de singură.

Când a venit ziua recoltării ovulelor, am simțit că totul depinde de acel moment. Mama era cu mine, mi-a strâns mâna și mi-a șoptit: — Orice ar fi, eu te iubesc.
Rezultatele au venit după câteva zile: doar două ovule fertilizate. — E puțin, dar nu imposibil, mi-a spus medicul.
Au urmat zile de așteptare chinuitoare. În fiecare seară, mă rugam, deși nu mai știam dacă mai cred cu adevărat. Mă uitam la telefon din cinci în cinci minute, așteptând un semn de la clinică.

Când am primit telefonul, eram la serviciu. — Ana, avem un embrion viabil. Putem face transferul.
Am simțit că mi se taie picioarele. Am ieșit pe hol, am sunat-o pe mama și am izbucnit în plâns. — O să fie bine, Ana, o să vezi, mi-a spus ea, dar vocea îi tremura.

Transferul a fost rapid, aproape banal, dar pentru mine a fost cel mai important moment din viață. Au urmat două săptămâni de așteptare, două săptămâni în care am oscilat între speranță și disperare. În fiecare dimineață, mă trezeam cu inima strânsă, încercând să nu mă gândesc la ce va fi dacă nu reușește.

În ziua testului, am stat cu testul de sarcină în mână, tremurând. Două liniuțe. Am izbucnit în plâns, de fericire, de teamă, de ușurare. Mama a venit alergând în cameră, m-a îmbrățișat și am plâns împreună. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că viața mea are din nou sens.

Dar bucuria nu a durat mult. La primul control, medicul mi-a spus că sarcina nu evoluează normal. — Îmi pare rău, Ana.
Am simțit că mă prăbușesc. Am mers acasă și m-am închis în cameră, refuzând să vorbesc cu oricine. Mama a stat la ușă, rugându-mă să deschid, dar nu puteam. Nu voiam să aud niciun cuvânt de consolare, niciun sfat. Tot ce simțeam era un gol imens, o durere pe care nu credeam că o pot duce.

Au trecut săptămâni până am reușit să ies din acea stare. Irina m-a sunat aproape zilnic, încercând să mă facă să vorbesc. — Ana, nu ești singură. Știu cum e. Și eu am pierdut. Dar nu putem să renunțăm.
Am început să merg la terapie, să încerc să mă adun. La fiecare ședință, plângeam, dar simțeam că mă descarc, că nu mai duc totul singură. Mama a fost mereu lângă mine, chiar dacă și ea suferea. — Ana, dacă vrei să mai încerci, eu sunt aici.
— Nu știu dacă mai pot, mamă, i-am spus într-o seară, privind-o cu ochii în lacrimi.
— Poate nu acum. Dar când vei fi pregătită, să știi că nu ești singură.

Au trecut luni. Am început să mă întorc la viață, să ies cu prietenele, să merg la serviciu, să râd din nou. Dar dorința de a fi mamă nu a dispărut. Într-o zi, am privit o mamă cu copilul ei în parc și am simțit din nou acea durere, dar și o speranță timidă. Poate că nu am reușit acum, dar nu vreau să renunț. Poate că drumul meu e mai greu, poate că lumea nu mă înțelege, dar știu că nu sunt singura care trece prin asta.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine suferă în tăcere, judecate de familie, de societate, de prieteni? Câte dintre noi avem curajul să luptăm pentru visul nostru, chiar și atunci când totul pare pierdut? Poate că nu am răspunsuri, dar știu că nu vreau să mă opresc aici. Voi mai încerca. Pentru mine. Pentru copilul pe care îl visez. Pentru toate femeile care nu renunță.

Oare câți dintre voi ați avut vreodată sentimentul că lumea întreagă e împotriva voastră? Ce ați face dacă ați fi în locul meu? Aștept să-mi spuneți povestea voastră…